Emilian Iachimovski, un poet oltean consacrat şi care mi-este cunoscut din lectura unor volume anterioare, marchează finele anului 2025 cu o nouă carte de versuri, având titlul Încă o zi, apărută la editura „Oscar Print”, tehnoredactarea fiind asigurată de Vladimir Iachimovski. Volumul conţine patruzeci şi unu de poeme, fără titlu, numerotate cu cifre arabe, tehnică folosită frecvent de autor. Pe coperta a IV-a, Iachimovski alege să pună un text prin care se autodefineşte metaforic, astfel: „Când ora 8 se aşeza în palma lui/ ca un mic infinit, era timpul doar/ o apă nemişcată de nicio vâslă pân’ atunci/ ca fumul de tăcere pe o apă,/ într-un triunghi dreptunghic numit/ Max Emilian Iachimovski”.
De la un capăt la altul, cartea ÎNCĂ O ZI propune cititorului o temă incitantă, cea a călătoriei şi aventurii existenţiale, cu motive lirice sugestive pentru ideea consumului de zile şi de nopţi din propria viaţă. Incipitul „Spune” povestea originii severinene pe un ton ce-mi pare extras din atmosfera baladescă: „Ca într-un vis medieval/ cu accente roase de carii,/ era la Severin tânăr păgân/ ce se-mbăta cu săruri pătimaşe,/ c-ar fi zărit conturul ferecat/ al lui satan”. Relaţionarea cu timpul este conştient asumată, căci „Se agăţa de ceasul de buzunar/ ca de o geamandură”. Poetul nu mărturiseşte direct că e singur, că această călătorie se face dinspre sine către lume şi nu invers, dar ne lasă, voluntar, să înţelegem asta: „Promenada oraşului stătea plină/ de foci abandonate/ Nu clipocea niciun val/ Vagi mirosuri de pop corn şi/ râsete ca nişte trotinete uitate/ în iarbă, treceau pe lângă el”. Plecarea poetului în lume nu este o călătorie de plăcere, ci o scufundare într-un hău în care până şi Frumuseţea poate fi histrionică sau aparentă: „Când a hotărât să se scufunde în lume/ iluzia nu mai trebuia demonstrată./ Simpla ei posibilitate îl fermeca/ Năucit de oglinda ce-l învăluia strâmb,/ stătea în umbra nefăcută de soare,/ privind pe dinlăuntru, Frumuseţea./ Puţea!”.
Percepţia timpului este cantonată între două repere: greierii şi fluturii nopţii, sub ameninţarea aripii de rechin. Vedem că fauna lui Iachimovski sfidează regulile canonice, astfel încât rechinii sunt înaripaţi, iar luna este plină de elefanţi şi fluturi, elefantul poate fi un simbol al lentorii, al masivităţii şi terestrului, în timp ce fluturii sunt diafani, coloraţi, capabili să se desprindă în zbor. În această călătorie, poetul „Trebuie să fie foarte atent/ cum trăia mai departe”, căci exista pericolul „Să nu alunece când traversa/ tăcerea îngheţată dintre oameni”. Un pericol imediat îl întrevede în apariţia „Măturătorilor de vise”, care pot lua diferite înfăţişări: contrabandişti, emigranţi, boxeri, manelişti, femei accesate, fiecare în felul său capabil de „Sinucidere în orgie”. Nu doar timpul şi confruntarea cu el îl preocupă pe autor, ci şi spaţiul, din care optează pentru câteva refugii neconvenţionale, precum cartierul plăcerilor, golurile scrisorilor, sertarul provinciei, toate aparţinând oraşului prăfuit, „Ca şosetele supraelastice”. Asocierile inedite, resemantizările şi tonul grav-meditativ, chiar şi atunci când oferă cadre naturale, sunt câteva dintre caracteristicile stilului acestui poet modern, care nu se dă înapoi nici de la a utiliza ingambamentul, dacă ideea poetică are nevoie de continuitate.
Iată un portret în mişcare studiată, unde ficţiunea se sprijină pe metaforă şi hiperbolă, într-o secvenţă ce-mi aminteşte de Giuseppe Ungaretti: „O furnică neobosită cărând/ bucăţi de întuneric/ în muşuroiul inimii”. Continuarea descrierii este şi mai puternic infuzată emoţional, pentru că poetul „Era un cuib de smârcuri psihice,/ un lănţişor de aur strălucind în nisipuri,/ un pământ îndurerat al cărnii,/ şi dorea să fie ghilotină” ( 8.). Singura cale de a supravieţui într-un asemenea amalgam de stări autoprovocate sau nu este să uite: „Se golea încetul cu încetul/ până nu mai rămânea/ din măduva lui, decât/ caverna scobită a uitării”.
Efectul trecerii timpului este comparat cu acea cuprindere a lucrurilor de mucegai, imaginea vizuală susţine impresia de fragilitate a fiinţei, de neputinţă de a se apăra, în situaţia în care timpul nu loveşte direct, ca într-un ring de box, ci te învăluie tacit, sub aparenţa unei îmbrăţişări: „Timpul nu mai curgea/ Învăluia oamenii, lucrurile şi faptele lor,/ ca o pânză mulată peste toate/ înăbuşind blând ca mucegaiul” (10.). Momentele de reflecţie se consumă în semiobscuritate, într-un cadru aparent romantic, dar cu siguranţă revelator, când „Luna cobora argintiu/ din mătasea veche a serii,/ ca să putrezească pe geamuri”.
Sentimentul disocierii de universul exterior, imponderabilitatea sub spectrul morţii, senzaţia invaziei umezelii ce roade la temelie sunt exprimate prin sugestie şi sinestezie: „Ceva umed îi aluneca pe obraji,/ ceva care picura noaptea/ din ceasornicul spart ca un ou”. Un ultim şi definitoriu gest în faţa anagramei realităţii, aşa cum o numeşte poetul, este acesta: „Va vărsa poemul pe faţa de masă”, exact când „O drujbă sfârteca aerul dimineţii/ cu dinţi de oţel”.
Ce va fi după pare desprins dintr-un tablou suprarealist, în care „Pisici leneşe de-ale înserării/ urinau pe oglinzi”. Imaginea se extinde cu o metaforă a călătoriei prin viaţa ce nu e altceva decât un autobuz unde poetul rămâne de unul singur: „Stă în autobuzul ăla/ de-atâta vreme, de-atâta vreme/ că nici nu mai ştie câţi au coborât./ Nimeni nu e atent la coborâre!/ Sunt urmăriţi doar cei care urcă,/ şi întotdeauna comentează/ cei care n-au prins locuri”.
Nu avem cum să-l contrazicem pe Emilian Iachimovski, căci este aşa cum o spune el, într-un limbaj aluziv, susţinut de metafore originale, cu un real impact asupra lectorului avizat, în privinţa călătoriei omului prin viaţă, sub aceeaşi deviză repetată de la fiinţă la fiinţă, de la o generaţie la alta, şi anume: „Încă o zi”.