Iubitul meu duşman
de Gianina Cărbunariu
• Regia artistică: Gianina Cărbunariu
• Scenografia: Adrian Ganea
• Muzica: Oscar Ungvári
• Grafică afiş: Levente Benedek
• Distribuţia: Iulia Colan (Sabina), George Albert Costea (Radu), Romaniţa Ionescu (fantoma Elenei Ceauşescu, fantoma Annei Bathory, fantoma Saftei florăreasa), Iulia Lazăr (Iulia), Cătălin-Mihai Miculeasa (Doru), Mircea Mogoşeanu (Vlad), Roxana Mutu (Ioana), Raluca Păun (Marcela), Cosmin Rădescu (Ştefan), Vlad Udrescu (Victor, Fantoma lui Pârvulescu), Darius Feraru (Operator), Mihai Manea (Asistentul lui Vlad)
• Secretar literar: Haricleea Nicolau
• Regie scenă: Mihai Manea
• Sunet: Dan Feneşan
• Lumini: Ştefăniţă Rezeanu, Marian Tudorache
• Video: Florin Chirea, Eduard Sărăcin
• Foto credit: Florin Chirea, Adrian Ganea, Albert Dobrin, Cătălin Glavan
• Sufleur: Ramona Popa
• Producător: Marius Pîrlea
O descindere spectaculoasă, pe măsura acestui personaj extravagant, excentric, inexplicabil, devenit „Immortel” graţie lui Jean-Luc Godard. Cazul Jean Pârvulesco este un model de naraţiune politică. În Arta naraţiunii politice, Philip Seargeant remarca predispoziţia umană spre ficţiune, suntem fiinţe narative şi niciun argument raţional nu are puterea de convingere a unei poveşti bine spuse. Iar o reuniune familială de Crăciun este locul ideal pentru istorii, amintiri, dar mai ales pentru confruntări între generaţii, între convingeri politice. Doi tineri căsătoriţi, Ioana şi Vlad, care aşteaptă un copil, familiile lor şi viitori naşi, „Părinţii spirituali”, Victor şi Sabina. Şi aproape de la început se observă şi o confruntare de clase sociale, părinţii Ioanei muncesc în Italia, Marcela îngrijeşte bătrâni, Doru e şofer, iar părinţii lui Vlad, Ştefan şi Iulia, sunt medici. Surpriza vine din partea lui Victor, antreprenor de succes, deşi nu e foarte clar domeniul de afaceri, competenţa lui e universală, opinie susţinută şi de soţia lui, fostă corporatistă, în prezent are o afacere cu cristale, e expert în comunicare şi conectare spirituală cu strămoşii. Trimiterea este evidentă şi intenţionată, spectacolul integrează toate temele sensibile ale momentului, fiecare temă este documentată, dramatizată într-un exerciţiu de teatru politic, o investigare cu mijloace performative a cauzelor care au dus la fragmentare socială.
Imaginarul schimbării care promitea o nouă lume, tipic propagandei comuniste, este reconfigurat de propaganda suveranistă, propovăduind o întoarcere la vechea lume, dar există un punct comun, nevoia de recuperare a unui statut social şi economic, şi Doru este receptiv la retorica lui Victor şi a Sabinei: istorie, tradiţii, discurs rasist, anti-globalizare, reîntoarcerea la universul patriarhal. Ultima temă e prezentată din dublă perspectivă, cea a Sabinei care respinge emanciparea femeilor, personaj croit după o figură uşor de recunoscut, dar mult mai complex, Iulia Colan vine cu carismă de girl next door, şi cucereşte întreaga familie. Voce-ecou a partenerului său, ea poate fi o viitoare primă doamnă în contrast cu personajul fantomă ce bântuie actorii, personajele şi spectacolul. Personaj secundar, fantoma capricioasă traversează epoci, reglează istorii/ istoria, Romaniţa Ionescu fiind imbatabilă în rolul fantomei Elenei Ceauşescu, o mise en abyme în care o cameră de filmat încearcă să ţină pasul cu improvizaţiile şi spontaneitatea acestui personaj (nemulţumit de aspectul şi profunzimea sa) şi care nu părăseşte scena până nu livrează ideea centrală: „Oamenii în loc să-şi confrunte în mod rezonabil trecutul” găsesc imediat un ţap ispăşitor pentru laşitatea, compromisurile şi erorile lor.
În galeria de personaje secundare remarcabile, Doru, pentru care acasă este o noţiune complicată – la noi în Italia ori la noi în România –, e convins că am ratat o şansă unică, un moment istoric, prin anularea alegerilor prezidenţiale. Mitul omului providenţial este activat şi consolidat prin fiecare intervenţie a lui Victor. Şi aici este miza spectacolului, provocarea pe care o lansează Geanina Cărbunariu cu acest personaj pitoresc, cetăţeanul obişnuit, uşor turmentat, dar care ştie sigur cu cine să voteze şi care vrea să ştie „De ce să-ţi fie teamă de omul ăsta?”. Iar un răspuns care să-l convingă e destul de greu de livrat.
În cel mai recent volum al lui Theodor Paleologu, Ce ne facem cu atâţia proşti?, dincolo de titlul comercial există o anumită consonanţă cu problematica din Iubitul meu duşman. La fel se întreabă revoltată Iulia, care, după ce a prevenit/ mediat conflictele de-a lungul acestei reuniuni familiale, răbufneşte exasperată de lipsa instinctului de supravieţuire a acestui „Prost cumsecade”, cum zice Paleologu, care este Doru. Manipularea emoţiilor funcţionează şi el e victima perfectă, şi nu e singurul care se lasă atras în mirajul/ promisiunile unei ficţiuni colective, cea a preşedintelui care să pună lucrurile în ordine. Un astfel de proiect, în care oameni buni sunt mobilizaţi în cauze rele, propune Victor, care vrea să conducă ţara ca pe o afacere, iar el, un fel de agent secret. Orban e genul de lider de care avem nevoie, şi discursul lui e punctat de interjecţii, bam-bam, de mişcări de luptă, la limita caricaturii, Vlad Udrescu mişcându-se pe o linie foarte fină, impostor/ clovn/ erou, iar rezultatul este excelent.
Capcanele trecutului sunt capcanele prezentului şi fantoma lui Pârvulescu reapare, invocată chiar de Victor, care dispare/ reapare, o deghizare la vedere în controversatul personaj. Discursul lui este reluat de Sabina, care conduce un moment de conectare spirituală cu toată familia, invocând spirtul acestui „Mare oltean”. Oamenii au nevoie de spiritualitate, au nevoie să creadă în ceva sau în cineva, spune Victor şi anunţă vremea profeţilor, iar momentul e de un umor nebun. Stilul pompos artificial în care sunt enunţate teoriile despre Imperiul Eurasiatic al Sfârşitului condus de providenţialul Putin e dinamitat de intervenţia Marcelei, Raluca Păun anulând falsa solemnitate cu un zvon despre originile moldoveneşti ale lui Vladimir Putin(ă). Dar nimic nu stă în calea soţilor Victor-Sabina şi a efortului/ talentului lor de fabulare, ce anunţă o descendenţă mistică, Putin este urmaşul lui Rasputin. La fel de eficient este regizat şi momentul Ro Alert (panică şi manipulare) ce coincide cu apariţia lui Radu, fratele mai mare al lui Vlad. Alerta extremă anunţă o ceaţă, care nu e fenomen meteo, este „Ceaţa morţii”, ce răspândeşte haosul şi frica, o armă de ucidere în masă, a elitelor globaliste, acţiune criminală, surse anonime, link-uri, informaţii pe ecranele telefoanelor, personajele agitate şi senzaţia de apocalipsă iminentă e construită cu ajutorul manechinelor ce populează scena, un decor din teatrul lui Tadeusz Kantor, o atmosferă de coşmar, o realitate mai crudă, mai adevărată şi lovitura finală „A început războiul”.
Singurul care pune întrebări e Radu, el e vocea raţiunii. Anunţă falsa alarmă şi solicită o confirmare/ verificare a informaţiei, iar în timpul dialogului Radu-Victor/ Sabina, toţi ceilalţi stau încremeniţi, aproape manechine. Apare şi avertismentul „A venit vremea noastră!”, scena e o zonă de conflict, cortina care coboară şi urcă iar, un moment de derută, şi momentul de criză a personajului/ a actorului e un denunţ despre inutilitatea demersului, despre presa aservită puterii, intimidare şi mai ales despre oboseala civică. Totul este inutil, societatea nu ştie şi nu vrea să reziste şi empatizăm cu George Albert Costea, care joacă ambele ipostaze cu acelaşi grad de implicare.
Deconspiraţi, „Părinţii spirituali ai neamului” sunt alungaţi de la petrecere, dar conflictul nu se termină, spiritele sunt încinse, acuzaţiile sunt pe faţă, Ioana şi Vlad sunt prinşi în acest schimb de focuri, şi ambele tabere au argumente valide, iar replicile dure, bruşte sunt mult mai eficiente, precum şi tranziţia din registrul grav în cel comic, reconcilierea între mamă şi fiică, posibila reconciliere între cei doi tineri, gestul lui Vlad. Poate de asta e nevoie, de gesturi mici pentru o înţelegere/ reconciliere cu iubitul inamic.
„Cum să faci artă în bezna asta?!“, exclamă revoltată fantoma ce bântuie spectacolul realizat de Gianina Cărbunariu. Cum să faci artă în vremea asta, vremea impostorilor? Şi răspunsul e în acest spectacol, care nu îşi propune să spună o poveste frumoasă, ci una adevărată.