Provenit din rândul actorilor, Eugen Jebeleanu – regizorul cu nume de poet – s-a apropiat de romanul de debut al Laviniei Branişte (Interior zero, 2016) cu entuziasmul pe care îl presupune un experiment şi cu seriozitatea necesară unui studiu de caz: poate rezista, din punct de vedere interpretativ, spargerea unui personaj literar omogen (Cristina), devenit chiar o marcă, în trei sub-caractere complementare care, la limită, pot ilustra chiar vieţi separate? Este întrebarea ce tutelează acest al doilea film al cineastului, a şaptea artă fiind un violon d’Ingres pentru cel care, de aproape un deceniu, se află în prim-planul mizanscenei teatrale româneşti, într-o carieră regizorală prodigioasă, începută cu montări la Paris.
În 2021, Eugen Jebeleanu s-a lansat cinematografic cu Câmp de maci, abordare realist-psihologizantă a unui caz de conştiinţă. Un jandarm, care îşi trăieşte în relativ secret identitatea sexuală, este nevoit să o incrimineze în faţa colegilor desantaţi într-o sală de cinema, cu misiunea de a pune capăt tulburărilor generate de o manifestaţie anti-gay (aluzie la incidentul din 2013 de la „Muzeul Ţăranului Român”, când un grup de forţă a întrerupt proiecţia filmului The Kids Are All Right). Din acest moment, eroul interpretat de Conrad Mericoffer se simte dat în vileag, aşa încât coming-out-ul lui poate începe. Criptic, titlul pare a trimite către badge-ul hibrid curcubeu-mac, pe care militarii britanici îl pot purta de când s-a ridicat obrocul asupra homosexualităţii în cadrul armatei. Distins în 2021 la TIFF cu Premiul pentru debut, Câmp de maci nu a stârnit curiozitatea publicului nostru (cca 1500 spectatori), dar a fost omologat ca fiind primul film românesc cu tematică LGBT realizat de către un regizor provenind din această comunitate, lucru notabil în sine, însă care pe plan extern a trecut prea puţin observat, în condiţiile unei pieţe suprasaturate tematic.
Crezul progresist al lui Eugen Jebeleanu – pe care mereu şi-l exprimă cumpănit, fără excese sau autovictimizări – însufleţeşte şi al doilea film al său, unde o are din nou alături pe scenarista Ioana Moraru. De altfel, alegerea sursei literare este în acest ton deloc radical: Interior zero aparţine unei scriitoare consacrate, Lavinia Branişte, care, în pofida aproprierii condeiului ei de către feminism, a evitat o raliere ideologică explicită, chiar şi după ce următoarele ei două romane au fost distinse cu Premiul „Sofia Nădejde”. Autoarea originară din Brăila şi-a conturat un public al ei, care i-a urmărit cu atenţie apariţiile, de la volumul de proză scurtă Escapada (2014) până la recentul roman Camping (2025), iar aceşti fani se vor fi simţit deconcertaţi (măcar pentru moment), atunci când autoironica voce narativă la persoana I din volumul Interior zero a fost înlocuită în ecranizare prin istorisirea cu o anumită compasiune a tribulaţiilor profesional-familial-amoroase ale multiplului personaj feminin etichetat drept Cristina.
Cu eventualul risc al unui minus de înţelegere a acţiunii filmului, este poate un avantaj pentru spectator să nu fi citit cartea. Venind în sala de cinema fără o „Forma mentis”, este mai uşor de intrat în convenţia laboratorului propus de Jebeleanu, care îşi are nucleul în sala „Ileana Berlogea” de la UNATC, acolo unde se revine periodic în film pentru discuţii pe marginea scenariului şi a rolurilor. Aparenţa de casting se mixează cu cea de regizare a acestor momente meta-cinematografice, într-un melanj care sporeşte echivocul intenţiilor auctoriale. Vădit influenţat de Radu Jude (inclusiv prin intermediul directorului de imagine Marius Panduru), mai tânărul emul nu se lasă doar inspirat de acesta, ci recurge şi la Katia Pascariu, actriţa principală din Babardeală cu bucluc sau pornobalamuc, film cu care autorul lui Aferim a câştigat Ursul de Aur în 2021. Acesteia îi reuşeşte interpretarea în pastă groasă a şefei firmei de construcţii unde lucrează ca traducătoare Cristina, a cărei ipostază de „Om al muncii” este încredinţată Valentinei Zaharia, distribuită de Jebeleanu şi în rolul unei jandarmeriţe din Câmp de maci. Umilitatea din roman devine aici insignifianţă, iar jocul economic al actriţei este eclipsat atât de extrovertirea Katiei Pascariu, cât şi de figurile mai cunoscute ale celorlalţi proletari cu gulere albe (Emilian Oprea, Dana Rogoz, Lucian Ifrim), ca şi de şeful „Consort” Traian (Alexandru Potocean), bărbatul sub papuc care-i concede soţiei apanajul dominaţiei „Toxice”. Ceea ce putea devia într-o conformistă critică a capitalismului rămâne la stadiul unei şarje, preluată tale quale din roman, la adresa stilului carpato-danubiano-pontic de a face business, cu grija de a nu fi traşi pe sfoară de asociaţii străini şi cu preocuparea de a-i fura cât mai mult pe aceştia. Măştile cad când ei descind pe plaiul mioritic: staff-ul condus de Yann Verburgh (partenerul de viaţă al lui Jebeleanu şi asociatul acestuia la „Companie 28”) este necruţător cu impostura, iar sfârşitul colaborării internaţionale pare aproape.
Raportarea la lumea europeană survine şi prin personajul mamei Cristinei, care munceşte în Spania ca femeie de serviciu; este ocazia îmbucurătoarei reveniri pe ecran a actriţei Irina Movilă, la două decenii după încheierea colaborării pe toate planurile cu regizorul Dan Piţa. Versiunea filială este interpretată de Cristina Drăghici (ştiută din rolul principal al filmului Ana, 2014, ultimul din cariera regizorului Alexa Visarion), cea mai apropiată de structura personajului romanesc. Maternitatea protectoare la modul rizibil şi copilăreala (inclusiv fizionomică) alcătuiesc un conglomerat care, chiar dacă nu dă un plus de forţă filmului, îi acreditează verosimilitatea. Cristina Drăghici se pliază cel mai bine pe supratema ratării existenţiale, tocmai pentru că sugerează posibilitatea de a fi avut un propriu proiect de viaţă, eşuat în cabina de probă unde suferă o cădere psihică.
Prozatoare a relaţiilor de cuplu, Lavinia Branişte a pus un strop de fină amărăciune pe drumul eroinei în acest teritoriu (inclusiv pierderea sarcinii, moment care nu mai figurează în scenariu), dar ar putea să nu-şi recunoască personajul în interpretarea Cendanei Trifan (Cristina pasionala), care-şi conduce rolul corect, dar fără sclipire, către neîmplinirea curentă, fie că e vorba de o relaţie „La distanţă”, consumată mecanic, fie că e o aventură de club, cu iluzii repede spulberate. Partenerii ei, Cosmin Popa şi Vlad Udrescu (mai cunoscut marelui public, fiind „Leading man” în serialul TV Ana, mi-ai fost scrisă în ADN), sunt efigii masculine plate, mai curând piese de insectar; nu departe de cei din volum, care vor fi efasaţi din bărbaţii aduşi în prim-plan de următoarele romane ale scriitoarei, Sonia ridică mâna (2019) şi, mai ales, Mă găseşti când vrei (2021). Potenţialul actriţei sibiene a fost însă pe deplin revelat de Eugen Jebeleanu în montarea lui teatrală Teorema (inspirată de filmul omonim al lui Pier Paolo Pasolini), de la Teatrul „Radu Stanca”.
Iubitor al mai multor genuri de spectacol (el însuşi a fost un performer al dansului sportiv, până la 16 ani), regizorul stârneşte interes şi, uneori, contrarietate prin opţiunile sale privind ilustraţia muzicală. Dacă în Câmp de maci a folosit pentru genericul final melancolica melodie „Ne ţine timpul” a lui Florin Bogardo, pentru Interior zero a recurs, ca muzică de fond, la „Bucureşti”, manea modernă interpretată de Paulina (Paula-Alexandra Gînju), mod de integrare a aşa-zisei „Subculturi”, marotă cu nuanţă hipster care consonează cu privirea reticentă pe care Jebeleanu o aruncă asupra Capitalei care pare să fie covârşită de supremaţia imobiliarelor.
Dacă scenele de work-in-progress de la UNATC nu oferă o cheie hermeneutică (reiterând însă, în treacăt, ideea care a circulat acum câţiva ani despre bullying-ul practicat în această instituţie), mai concludentă este secvenţa asexuării celor trei Cristine, tunse chilug de către frizerul interpretat de însuşi Eugen Jebeleanu (şi făcute să aducă, pe undeva, chiar cu Lavinia Branişte!). Ideea androginului este astfel inculcată în această poveste contemporană, iar reunirea celor trei actriţe pe canapeaua din epilog poate fi citită ca o invitaţie la psihanaliză, poartă deschisă cu parcimonie de către regizorul care din cinematograf preia flacăra rece şi apoi îşi animă cu ea spectacolele incendiare.
Provenit din rândul actorilor, Eugen Jebeleanu – regizorul cu nume de poet – s-a apropiat de romanul de debut al Laviniei Branişte (Interior zero, 2016) cu entuziasmul pe care îl presupune un experiment şi cu seriozitatea necesară unui studiu de caz: poate rezista, din punct de vedere interpretativ, spargerea unui personaj literar omogen (Cristina), devenit chiar o marcă, în trei sub-caractere complementare care, la limită, pot ilustra chiar vieţi separate? Este întrebarea ce tutelează acest al doilea film al cineastului, a şaptea artă fiind un violon d’Ingres pentru cel care, de aproape un deceniu, se află în prim-planul mizanscenei teatrale româneşti, într-o carieră regizorală prodigioasă, începută cu montări la Paris.
În 2021, Eugen Jebeleanu s-a lansat cinematografic cu Câmp de maci, abordare realist-psihologizantă a unui caz de conştiinţă. Un jandarm, care îşi trăieşte în relativ secret identitatea sexuală, este nevoit să o incrimineze în faţa colegilor desantaţi într-o sală de cinema, cu misiunea de a pune capăt tulburărilor generate de o manifestaţie anti-gay (aluzie la incidentul din 2013 de la „Muzeul Ţăranului Român”, când un grup de forţă a întrerupt proiecţia filmului The Kids Are All Right). Din acest moment, eroul interpretat de Conrad Mericoffer se simte dat în vileag, aşa încât coming-out-ul lui poate începe. Criptic, titlul pare a trimite către badge-ul hibrid curcubeu-mac, pe care militarii britanici îl pot purta de când s-a ridicat obrocul asupra homosexualităţii în cadrul armatei. Distins în 2021 la TIFF cu Premiul pentru debut, Câmp de maci nu a stârnit curiozitatea publicului nostru (cca 1500 spectatori), dar a fost omologat ca fiind primul film românesc cu tematică LGBT realizat de către un regizor provenind din această comunitate, lucru notabil în sine, însă care pe plan extern a trecut prea puţin observat, în condiţiile unei pieţe suprasaturate tematic.
Crezul progresist al lui Eugen Jebeleanu – pe care mereu şi-l exprimă cumpănit, fără excese sau autovictimizări – însufleţeşte şi al doilea film al său, unde o are din nou alături pe scenarista Ioana Moraru. De altfel, alegerea sursei literare este în acest ton deloc radical: Interior zero aparţine unei scriitoare consacrate, Lavinia Branişte, care, în pofida aproprierii condeiului ei de către feminism, a evitat o raliere ideologică explicită, chiar şi după ce următoarele ei două romane au fost distinse cu Premiul „Sofia Nădejde”. Autoarea originară din Brăila şi-a conturat un public al ei, care i-a urmărit cu atenţie apariţiile, de la volumul de proză scurtă Escapada (2014) până la recentul roman Camping (2025), iar aceşti fani se vor fi simţit deconcertaţi (măcar pentru moment), atunci când autoironica voce narativă la persoana I din volumul Interior zero a fost înlocuită în ecranizare prin istorisirea cu o anumită compasiune a tribulaţiilor profesional-familial-amoroase ale multiplului personaj feminin etichetat drept Cristina.
Cu eventualul risc al unui minus de înţelegere a acţiunii filmului, este poate un avantaj pentru spectator să nu fi citit cartea. Venind în sala de cinema fără o „Forma mentis”, este mai uşor de intrat în convenţia laboratorului propus de Jebeleanu, care îşi are nucleul în sala „Ileana Berlogea” de la UNATC, acolo unde se revine periodic în film pentru discuţii pe marginea scenariului şi a rolurilor. Aparenţa de casting se mixează cu cea de regizare a acestor momente meta-cinematografice, într-un melanj care sporeşte echivocul intenţiilor auctoriale. Vădit influenţat de Radu Jude (inclusiv prin intermediul directorului de imagine Marius Panduru), mai tânărul emul nu se lasă doar inspirat de acesta, ci recurge şi la Katia Pascariu, actriţa principală din Babardeală cu bucluc sau pornobalamuc, film cu care autorul lui Aferim a câştigat Ursul de Aur în 2021. Acesteia îi reuşeşte interpretarea în pastă groasă a şefei firmei de construcţii unde lucrează ca traducătoare Cristina, a cărei ipostază de „Om al muncii” este încredinţată Valentinei Zaharia, distribuită de Jebeleanu şi în rolul unei jandarmeriţe din Câmp de maci. Umilitatea din roman devine aici insignifianţă, iar jocul economic al actriţei este eclipsat atât de extrovertirea Katiei Pascariu, cât şi de figurile mai cunoscute ale celorlalţi proletari cu gulere albe (Emilian Oprea, Dana Rogoz, Lucian Ifrim), ca şi de şeful „Consort” Traian (Alexandru Potocean), bărbatul sub papuc care-i concede soţiei apanajul dominaţiei „Toxice”. Ceea ce putea devia într-o conformistă critică a capitalismului rămâne la stadiul unei şarje, preluată tale quale din roman, la adresa stilului carpato-danubiano-pontic de a face business, cu grija de a nu fi traşi pe sfoară de asociaţii străini şi cu preocuparea de a-i fura cât mai mult pe aceştia. Măştile cad când ei descind pe plaiul mioritic: staff-ul condus de Yann Verburgh (partenerul de viaţă al lui Jebeleanu şi asociatul acestuia la „Companie 28”) este necruţător cu impostura, iar sfârşitul colaborării internaţionale pare aproape.
Raportarea la lumea europeană survine şi prin personajul mamei Cristinei, care munceşte în Spania ca femeie de serviciu; este ocazia îmbucurătoarei reveniri pe ecran a actriţei Irina Movilă, la două decenii după încheierea colaborării pe toate planurile cu regizorul Dan Piţa. Versiunea filială este interpretată de Cristina Drăghici (ştiută din rolul principal al filmului Ana, 2014, ultimul din cariera regizorului Alexa Visarion), cea mai apropiată de structura personajului romanesc. Maternitatea protectoare la modul rizibil şi copilăreala (inclusiv fizionomică) alcătuiesc un conglomerat care, chiar dacă nu dă un plus de forţă filmului, îi acreditează verosimilitatea. Cristina Drăghici se pliază cel mai bine pe supratema ratării existenţiale, tocmai pentru că sugerează posibilitatea de a fi avut un propriu proiect de viaţă, eşuat în cabina de probă unde suferă o cădere psihică.
Prozatoare a relaţiilor de cuplu, Lavinia Branişte a pus un strop de fină amărăciune pe drumul eroinei în acest teritoriu (inclusiv pierderea sarcinii, moment care nu mai figurează în scenariu), dar ar putea să nu-şi recunoască personajul în interpretarea Cendanei Trifan (Cristina pasionala), care-şi conduce rolul corect, dar fără sclipire, către neîmplinirea curentă, fie că e vorba de o relaţie „La distanţă”, consumată mecanic, fie că e o aventură de club, cu iluzii repede spulberate. Partenerii ei, Cosmin Popa şi Vlad Udrescu (mai cunoscut marelui public, fiind „Leading man” în serialul TV Ana, mi-ai fost scrisă în ADN), sunt efigii masculine plate, mai curând piese de insectar; nu departe de cei din volum, care vor fi efasaţi din bărbaţii aduşi în prim-plan de următoarele romane ale scriitoarei, Sonia ridică mâna (2019) şi, mai ales, Mă găseşti când vrei (2021). Potenţialul actriţei sibiene a fost însă pe deplin revelat de Eugen Jebeleanu în montarea lui teatrală Teorema (inspirată de filmul omonim al lui Pier Paolo Pasolini), de la Teatrul „Radu Stanca”.
Iubitor al mai multor genuri de spectacol (el însuşi a fost un performer al dansului sportiv, până la 16 ani), regizorul stârneşte interes şi, uneori, contrarietate prin opţiunile sale privind ilustraţia muzicală. Dacă în Câmp de maci a folosit pentru genericul final melancolica melodie „Ne ţine timpul” a lui Florin Bogardo, pentru Interior zero a recurs, ca muzică de fond, la „Bucureşti”, manea modernă interpretată de Paulina (Paula-Alexandra Gînju), mod de integrare a aşa-zisei „Subculturi”, marotă cu nuanţă hipster care consonează cu privirea reticentă pe care Jebeleanu o aruncă asupra Capitalei care pare să fie covârşită de supremaţia imobiliarelor.
Dacă scenele de work-in-progress de la UNATC nu oferă o cheie hermeneutică (reiterând însă, în treacăt, ideea care a circulat acum câţiva ani despre bullying-ul practicat în această instituţie), mai concludentă este secvenţa asexuării celor trei Cristine, tunse chilug de către frizerul interpretat de însuşi Eugen Jebeleanu (şi făcute să aducă, pe undeva, chiar cu Lavinia Branişte!). Ideea androginului este astfel inculcată în această poveste contemporană, iar reunirea celor trei actriţe pe canapeaua din epilog poate fi citită ca o invitaţie la psihanaliză, poartă deschisă cu parcimonie de către regizorul care din cinematograf preia flacăra rece şi apoi îşi animă cu ea spectacolele incendiare.