Mi-e clar că lumea e mult mai vulgară, mai tristă şi mai violentă fără literatură
Robert Şerban: – Ai publicat, înainte de 1990, trei cărţi de poezie: Măceşul din magazia de lemne (1982), Schiţă de autoportret (1986), Tabieturile nopţii de vară (1989). Cum te raportezi la ele? Cât de diferite le simţi faţă de cele care le-au urmat? Schimbarea de paradigmă politică din decembrie ‘89 a însemnat şi o schimbare poetică?
Mariana Codruţ: – Mă recunosc în fiecare din cărţile publicate înainte de revoluţie şi, chiar dacă unele texte din ele sunt mai stângace, lectura lor cu mintea de-acum nu mă stânjeneşte. Trebuie să spun totuşi ce-am mai spus nu ştiu unde: eu vedeam comunismul ca pe-o fatalitate, până prin ‘89 n-aş fi crezut nicio clipă că poate dispărea. Deci în izolarea în care trăiam şi pe-atunci, n-am… febricitat zi şi noapte conştient, voluntar întru dărâmarea lui. Dar nici nu scriam cu gândul la ce-ar merge ori ce n-ar merge, cum ar merge şi cum n-ar merge, nu m-a interesat niciodată să fiu pe gustul cuiva. Scriam pur şi simplu despre ce mă preocupa pe mine (sărăcie, teamă, sentimentul de vinovăţie, feţele cotidiene ale absurdului, despre conştiinţa „Ta” în care s-au făcut ucigătoare experienţe) şi cum îmi venea mie, adică destul de sumbru, de pesimist. Ca să-şi facă o idee cititorii interviului despre culoarea dominantă a poeziilor din acei ani, îngăduie-mi să inserez aici un text din tabieturile nopţii de vară, ultima carte publicată pe vremea lui Ceauşescu: „Sigur m-a chemat cineva/ sau mi-a strigat ceva/ în scoica urechii,/ să înveţe creierul meu/ şi în somn axiomele vesele...// am ieşit la suprafaţă speriat/ (noaptea era caldă şi plină/ de şoapte: o, ce de-a şoapte!)/ sunt înghiţit de viu sau de mort?/ am strigat şi nimeni n-a răspuns./ am pipăit pereţii, am aprins/ lumânarea: sunt înghiţit de viu,/ am constatat liniştit./ dar şi cel ce-a strigat.” Aşa stând lucrurile, nu se putea să nu atrag şi eu atenţia cenzurii – care, printre alte multe şi mărunte, mi-a redus la jumătate volumul din ‘89 şi mi-a radiat din planurile editurii Albatros primul roman, cum mi-a zis dna D. Ştefănescu, redactoarea lui.
După ‘89 am scris tot numai despre ce mă preocupa, tot fără să iau în calcul alinierea la vreo modă a zilei, la ce-ar trezi interesul cuiva, câştigând însă în expresivitate şi forţă – de altminteri, lucruri venite firesc odată cu maturizarea. Aşa că, de la debutul din 1982 încoace, toate cărţile mele au un timbru comun, o privire asemănătoare asupra lumii, un mod asemănător de-a înţelege poezia. Prin urmare, din acest punct de vedere, pentru mine, decembrie ‘89 n-a însemnat o fractură uriaşă. Temele poeziilor au fost şi au rămas cele general-umane, iar în abordarea lor mă bazez doar pe propria gândire şi experienţă de viaţă.
– Îmi place să trag cu ochiul în laboratoarele şi atelierele artiştilor. Crapă puţin uşa şi spune-mi ce îţi trebuie ca să scrii: nervi, linişte, tristeţe, muzică, spaimă, dor, căldură, un film, o ştire proastă?
– Condiţiile de care am nevoie sunt liniştea şi lipsa grijilor materiale (singură fiind, în ultimele două decenii de activitate am suferit continuu de lipsa banilor, salariul de redactor la Editura Universităţii „A. I. Cuza” fiind sub pragul decenţei). Liniştea presupune obligatoriu şi izolare, altfel nu pot rumega evenimentele, lecturile, emoţiile trăite, nu-mi pot auzi gândurile, nu pot descoperi cum văd eu un lucru sau altul. Această viziune subiectivă, particulară asupra vieţii o caut şi când îi citesc pe ceilalţi poeţi, fiindcă mi se pare că este, în afara stilului, singura care face diferenţa între noi. Altminteri, e ştiut că toate au fost spuse de când lumea.
– Când şi cum ai simţit că poezia devine şi o formă de responsabilitate, nu doar de expresie?
– Responsabilitatea scrisului am avut-o dintotdeauna. Înainte de orice, faţă de limba maternă: cine mă citeşte nu-mi poate contesta grija cu care o folosesc. Apoi, responsabilitatea de martor al vieţii părinţilor mei, ţărani de pe malul Prutului care n-au putut face şcoală fiindcă ai lor aveau ceva pământ şi vite. Privaţi de cartea pe care o iubeau amândoi, când s-au stabilit la casa lor a venit colectivizarea forţată, privându-i şi de pământ, şi de vite. Un destin tragic, împărtăşit de alte milioane de ţărani români, pe lângă care nu puteam trece nepăsătoare. Responsabilitate simt şi faţă de ce se întâmplă în ţară: după revoluţie am făcut publicistică pentru diverse reviste, am publicat un volum de gen, iar cei din bula mea de Facebook, deci şi tu, ştiu că mă număr printre scriitorii care reacţionează la realităţile sociale şi politice autohtone. De asemeni, aş putea oricând să scot un volum de poezii sociale cu textele incluse în cărţile tipărite deja.
Nu în ultimul rând, e şi responsabilitatea faţă de poezia proprie. Eu nu scriu sub impulsul unei influenţe sau excitaţii de moment; scriu numai când se naşte şi apoi se coace în mine o idee, o dilemă generată de viaţa de zi cu zi. Nu mă interesează să produc doar de dragul de-a fi prezentă pe rafturile librăriilor; mă interesează să depun, ca locuitor efemer, dar unic al lumii sublunare (toţi suntem unici), propria mărturie existenţială. Aşa se explică de ce până la vârsta asta înaintată am publicat doar opt volume destul de subţiri (ultimul fiind din 2019), la distanţe temporale consistente între ele. Tot aşa se explică de ce revin în mod repetat asupra unui text – şi ca să surprind cât mai fidel imaginea din minte, dar şi pentru stil. Ţin ca poezia mea să spună cât mai mult în cât mai puţine şi mai expresive cuvinte şi să curgă firesc, natural, simplu, ca să nu împiedice respiraţia la lectură. Naturaleţea şi simplitatea asta îmi cer adesea multă muncă, însă scopul meu nu e să pun la încercare răbdarea cititorului cu sintaxă întortocheată, frază arborescentă şi lexic hiperintelectualizat, ci să-l emoţionez şi să-l pun pe gânduri prin ce spun.
– Cum ţi se pare că este poezia română de astăzi: mai liberă, mai confuză?
– Poezia românească de azi e, ca mereu, bogată şi foarte variată: cu halou metafizic ori mai ludică şi mai anecdotică, esenţializată ori mai discursivă, introspectivă sau mai extrovertită. Deci oricât de pretenţios ai fi, ai din ce alege să citeşti.
Dar ştiu la ce te referi când spui „Mai liberă”, „Mai confuză”, fiindcă şi eu am observat că unele poezii sunt cam ceţoase, deschid mai multe cărări care se-nfundă la un moment dat, fapt pentru care nu o dată autorii lor apelează la excesive referinţe culturale, la preţiozităţi de limbaj ori neologisme stridente. Neapărat şi la englezisme şi, din belşug, la termeni „Tari” – o adevărată modă a vremii, nu doar la noi. În principiu, nu sunt împotriva cuvintelor triviale, şi eu am în proze personaje care le folosesc, fiindcă prototipurile lor aşa vorbesc în viaţa reală şi e cât se poate de normal să nu le cenzurez. Însă când un scriitor le foloseşte doar ca să atragă atenţia ori ca să nu fie considerat depăşit – uitând că exploatarea literară a crudităţilor lingvistice e „Fumată” de mult – nu mă convinge.
– Există teme sau obsesii care te-au urmărit în scris? Personaje care, sub o formă sau alta, revin în literatura ta?
– Da, am teme recurente. Nu şi personaje.
– Crezi că mai poate literatura să influenţeze azi conştiinţa publică sau rămâne într-un spaţiu marginal?
– Din violenţa comentariilor de pe reţelele de socializare şi de pe unele ecrane împotriva ucrainenilor, cei supuşi unei suferinţe atroce de patru ani, se înţelege că producătorii lor nu citesc – literatura dezvoltând empatia. Puzderia de injurii analfabete şi neruşinate la adresa unor oameni de calitate morală şi intelectuală e, şi ea, o dovadă că bieţii agresori n-au nicio treabă cu lectura – literatura nu doar îmbogăţindu-te sufleteşte, ci lărgindu-ţi şi hotarele minţii, chiar cu fiece cuvânt nou învăţat. Invazia de kitsch de peste tot e, de asemenea, un semn că mulţi compatrioţi nu pun preţ pe beletristică – ea cultivând gustul estetic. Pot continua mult şi bine, dar mă opresc: mi-e clar că lumea e mult mai vulgară, mai tristă şi mai violentă fără literatură. Şi, din păcate, există destule alte indicii (tiraje tot mai mici, librării şi biblioteci care dispar) că literatura va rămâne într-un teritoriu de nişă. Totuşi, în privinţa numărului consumatorilor nu cred că lucrurile au stat vreodată (proporţional vorbind) semnificativ altfel decât se văd azi graţie tehnologiei „De masă”. Sigur, o bună parte din cititori s-a pierdut după revoluţie, ei migrând către distracţiile de pe internet, canale de televiziuni ş.a. Dar să sperăm că vor apărea alţii. Eu sunt cumva optimistă văzând pe Facebook ce mulţi profesori – de pildă, cei de la ALECART-ul ieşean – vorbesc pasionaţi despre literatură cu elevii lor.
– Ce te-a schimbat cel mai mult ca scriitor: lecturile, experienţele nemijlocite prin care ai trecut, confruntarea cu o realitate socială într-o metamorfoză continuă?
– Experienţele nemijlocite prin care trece un poet îşi pun amprenta decisiv asupra liricii lui, temele, obsesiile personale dându-i culoarea dominantă. Aşa a fost şi în cazul meu. Însă lecturile au avut un rol la fel de decisiv. N-am avut profi de scriere creativă, nici profesori îndrăgostiţi cu adevărat de beletristică şi nici prieteni scriitori cu care să discut nonstop despre arta literară. Dar am citit şi citesc mult de când mă ştiu, gustul estetic şi antenele mele critice evoluând nu doar odată cu timpul, ci şi cu acumulările de lectură care permiteau comparaţiile inevitabile. Prin urmare, cred că tot ce ştiu despre scris am învăţat din cărţi, cu deosebire din cele ale marilor poeţi şi prozatori de la noi şi de aiurea.
– Lumea în care trăim nu mai ascultă vocile celor specializaţi într-un domeniu sau altul, cu atât mai puţin pe cele ale umaniştilor. La noi, aculturalii au chiar lipici puternic la public, sunt preferaţi, votaţi, iubiţi. E doar o perioadă ce va trece şi lucrurile se vor întoarce la firesc, ori e vremea bulelor, a nişelor, dar şi a reperelor pierdute?
– E adevărat şi întristător ce spui. Asta-i, am intrat de mult în „Era maselor” de care vorbea Le Bon încă de la finele secolului al XIX-lea, elitele nu prea mai contează în faţa mulţimii. Situaţia din România s-a agravat în postcomunism şi din cauza lipsei de interes şi de viziune pe termen lung a liderilor noştri în tot ce ţine de educaţie. Şi, după atâţia ani de libertate de exprimare, mulţi s-au deprins cu ideea că important e doar succesul rapid, indiferent pe ce căi obţinut…
Nu cred că perioada asta nefericită e pasageră, e mult mai comod să trăieşti fără procese de conştiinţă şi fără efort intelectual. Şi nici nu cred că va putea trece atât timp cât oamenii nu sunt educaţi de foarte mici în spiritul unor valori adevărate – eu având convingerea că aproape totul se poate învăţa. Dar cine să-i educe? Unde sunt bunicii şi părinţii de altădată care ştiau să le spună copiilor basme, poezii şi ghicitori şi să-i pună mereu blând la punct cu nu-i frumos, nu-i bine să faci aia sau cealaltă? Unde-s preoţii care să se implice în viaţa enoriaşilor empatic, nu ca să-i îndoctrineze şi să-i manipuleze politic? Câţi dascăli îşi mai aleg meseria din pasiune şi vocaţie reală? Câte televiziuni cu largă audienţă se încăpăţânează să-i promoveze pe cei oneşti şi valoroşi şi câte sunt închise pentru vânturarea unor idei primejdioase sau de râsul lumii? Cine să ia în seamă faptul că reţelele de socializare favorizează nu doar solidarităţile frumoase, ci şi pe cele toxice – precum a mulţimii de tik-tokari atât de uşor manipulabili, care s-au străduit furibunzi s-o aburce la butoane pe mangafaua cu nădragi roşii?
– Să rămânem puţin aici. Crezi că trăim ceea ce s-ar chema o „Criză a valorilor” sau, de fapt, fiecare epocă îşi imaginează propria criză, fără de care nu poate înainta?
– Fiecare epocă şi-a descoperit crize ori şi-a deplâns decăderea, totuşi lumea a mers mai departe. Noi suntem şocaţi că trăim vremuri în care Shakespeare e cenzurat şi se fac liste cu autori mari care trebuie evitaţi/ eliminaţi din manuale pe criterii extraestetice şi eventual înlocuiţi cu alţii, scoşi de la naftalină tot pe criterii extraestetice. O tendinţă de neînţeles, fiindcă pare să se fi uitat că o carte/ un film/ un spectacol de teatru, chiar dacă vehiculează idei admirabile, nu emoţionează pe nimeni dacă e prost scrisă/ prost realizat, montat. Când e ştiut – şi nu de azi, de ieri – că numai emoţia puternică poate să schimbe ceva într-un cititor ori spectator.
Ce să zic? Poate că lumea îşi va vedea de treabă şi va merge mai departe şi de data asta. Dar acum, la începutul de primăvară 2026, marcat de o criză mult mai îngrozitoare şi mai acută decât cea culturală (s-o numesc criză de responsabilitate, că nu ştiu alt nume), eu trăiesc tot timpul cu senzaţia terifiantă că stăm pe un butoi de pulbere, că lumea e gata în orice clipă să sară, la propriu, în aer din cauza unor lideri demenţi.
– Există compromisuri inevitabile în viaţa literară ori scriitorul trebuie să rămână ferm pe poziţiile lui?
– Păi există, cum să nu? Şi mari, şi mici, şi acceptabile, şi inacceptabile. Exemple rapide: pe vremea lui Ceauşescu toţi am acceptat eliminarea sau ciopârţirea unor poezii de către cenzori ca să ne apară cărţile. Dar nu toţi am admis să scriem ode Tovarăşului şi Tovarăşei pentru a avea o viaţă mai înlesnită. În zilele noastre, toţi suntem de acord să ne calibrăm oful în funcţie de numărul de semne pus la dispoziţie de editor, dar nu toţi acceptăm să facem campanie electorală unui primar ticălos în schimbul subvenţionării din bani publici a ambiţiilor noastre private.
– A fost dificil, e dificil să fii femeie în lumea literară românească?
– În orice lume pare dificil să fii femeie, deci şi în lumea literară.
– Ai publicat şi publici proză. Recent, la editura Cartier ţi-a apărut volumul de proze scurte Femeia care nu se mai uită la cer, pe care l-am citit cu plăcere. Ce are proza atractiv pentru tine, care îi sunt puterile (în plus) faţă de poezie?
– Poezia mă obligă, după modul meu de-a o înţelege, la esenţializare, proza îmi dă voie să mă desfăşor pe spaţii mult mai largi. Poezia e majoritar despre mine şi dilemele mele, proza e majoritar despre alţii şi dilemele lor. Prin proză şi pentru proză mă deschid, aşadar, către lumea exterioară, către ceilalţi: mă pasionează să le observ gesturile, gândirea, felul de a vorbi şi să le ascult poveştile, lucruri cărora eu nu le găsesc locul în poezie. Aşa că îmi notez observaţiile „Cu potenţial” în computer şi abia aştept ocazia să le folosesc.
– În prezentarea ta din recenta carte de la Cartier ai scris că din 2013 ai pagină de Facebook, prin care, pe de o parte, îţi promovezi cărţile, iar pe de altă parte, eşti mai prezentă în lumea literară. M-a surprins să citesc asta, fiindcă mi se pare firesc să ai/ avem pagină de FB, însă tu ai ţinut să „Subliniezi” asta. E ca un gest de mulţumire? Ne ajută aceste reţele să nu rămânem singuri de tot? Cât de activă eşti în lumea internetului?
– Am scris acea informaţie în scurta notă biobibliografică de pe volumul de proze Femeia care nu se mai uită la cer fiindcă pentru mine există un „Înaintea erei Facebook” şi un „În era Facebook”. Iertare, dar ca să explic ce-a fost înainte, mi-e mai uşor să citez o opinie din 2016 a criticului Tudorel Urian, pe care-l cunosc doar din scris şi de pe reţea, ca şi pe majoritatea colegilor scriitori: „Am mai spus-o şi cu alt prilej, Mariana Codruţ este o poetă de o factură cu totul specială în peisajul liricii româneşti actuale. Este prezentă în conştiinţa criticilor literari şi a tuturor iubitorilor de literatură familiarizaţi cu poezia românească, dar absentă din memoria aceloraşi critici şi istorici literari când trebuie să înşire nume de poeţi importanţi sau să facă propuneri de cărţi care să fie traduse în alte limbi. Ori de câte ori îi apare câte o carte nouă, este comparată cu numele foarte mari ale literaturii actuale pentru ca, imediat după primul val de cronici de întâmpinare, numele ei să fie din nou scufundat în uitare”. Eu am presupus că uitarea aceea îmi îngropa numele din cauză că luam prea puţin parte la viaţa literară. Pentru că, iată, de când mi-am făcut pagină de Facebook, pentru cele trei cărţi publicate între timp (nu le pun la socoteală pe cea mai recentă de proză şi antologia de poezii zonă complice, din 2021) au venit şi nişte nominalizări (mai multe decât în anii anteriori), şi nişte traduceri – e drept, doar în volume colective –, ba chiar şi nişte premii. Trebuie să-ţi spun că, deşi nu credeam că e posibil să mă mai bucure, toate m-au bucurat, chiar dacă au venit atât de târziu…
– Preiau un vers din poezia ta În unele seri şi te întreb: ţi-e frică de moarte?
– Cui nu-i e frică? Obsesia morţii m-a stăpânit mereu, devenind una din temele recurente ale poeziilor mele. Poezia din care ai citat e din volumul schiţă de autoportret, publicat în 1986, iar ideea din ea (spun asta pentru cititorii interviului, care n-o cunosc) e că prezenţa cuiva iubit toceşte ascuţişul fricii de moarte. Adaug acum, după patru decenii, că şi reciproca e valabilă: frica de moarte se ascute când eşti singur.
Din fericire, literatura e un puternic susţinător moral, un aliat fidel, iar când scrii frecvent despre moarte o transformi „Într-o prezenţă familiară” (sunt vorbele lui Costică Brădăţan despre insistenţa… suspectă cu care Socrate tot repetă la proces că nu se teme de moarte) –, deci o vestejeşti un pic.
– Pe care poem de-al tău l-ai trimite la întâlnirea cu un cititor de peste 399 de ani?
– Dorindu-i să nu trăiască niciodată în dictatură, îi propun acelui cititor ipotetic un mic poem tot din volumul tabieturile nopţii de vară (1989):
(seara miroase a fum)
seara miroase a fum.
o lumină roşie pulsează peste oraş
pe când cartierul îşi trimite semnalele
(pocnetul bătătoarelor de covoare)
spre cerul deflorat.
acum nimeni nu mai aude
strigătul de ajutor al nimănui:
puntea atât de fragilă atârnă în gol.
acum
trecătorii scâncesc înfricoşaţi,
privind printre degete.