Mite Kremnitz este, în istoria literaturii române, un personaj, unul atractiv, interesant, seducător, dar un personaj, şi încă unul eminamente secundar. Ea nu devine decât în câteva rânduri, foarte puţine, autoare, şi atunci doar pentru că a scris despre Eminescu sau pentru că a publicat alături de Carmen Sylva. Titlurile sale n-au suscitat, practic, decât un interes conjunctural şi extrem de slab. Totuşi, a jucat în cercul junimiştilor roluri importante, contribuind la internaţionalizarea scriitorilor din direcţia nouă atât prin traduceri, cât şi prin varii articole trimise la reviste din spaţiul german. E pur şi simplu bizar că textele propriu-zise ale acestei intelectuale nu au intrat sub nicio formă în atenţia exegeţilor şi cercetătorilor autohtoni, deşi s-ar fi impus, date fiind mizele pe care le-au dezvoltat.
Nici contemporanii săi nu s-au referit prea des la ideile, naraţiunile sau, încă şi mai inexplicabil, la traducerile pe care le-a produs. Inclusiv în interiorul Junimii a întâmpinat tot felul de prejudecăţi şi piedici, după cum reiese, de pildă, dintr-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, în care se plânge că „Despotul” Maiorescu o descurajase să publice traducerea nuvelei L’Arrabbiata de Paul Heyse în Convorbiri literare, ca fiind „şcolărească”, nuvelă pe care criticul avea să o amintească în articolul Literatura română şi străinătatea, din 1882. În schimb, a fost susţinută din plin ca traducătoare a scriitorilor români în limba germană. De altfel, curios lucru, Mite nu e menţionată de Iacob Negruzzi decât o singură dată în Amintiri din Junimea. Iar ulterior, chiar şi cei mai meticuloşi istorici s-au rezumat să releve prezenţa sa socială, şi aceasta într-un registru anecdotic, fără să reliefeze acţiunile de diplomaţie culturală pe care le-a întreprins.
În mod bizar, nici în studiile feministe recente nu am reuşit să identific vreo exegeză românească amplă asupra literaturii lui Mite Kremnitz, deşi e ofertantă şi sub unghiurile de analiză aferente acestei direcţii. Am detectat însă un articol dedicat scrisului său, semnat de Horst Fassel, cu titlul „Mite Kremnitz: literatura şi istoria literară româneasca prin prisma unui martor ocular din secolul al 19-lea” (în Convorbiri literare, 11/ 2024). Sigur, mai sunt şi alte contribuţii, între care prefaţa „Carmen Sylva şi Mite Kremnitz între Orient şi Occident” a lui Grete Tartler la romanul Astra, semnat cu pseudonimele Dito şi Idem (Humanitas, 2011).
Inclusiv anumite aspecte biografice i-au fost manipulate de prejudecăţile ce au alimentat rememorarea episoadelor în care o întâlnim ca protagonistă. Născută pe 4 ianuarie 1852, în Greifswald, Germania, şi numită la botez Marie Charlotte (von Bardeleben), Mite Kremnitz, cum a preferat să-şi spună de foarte devreme, a primit o educaţie temeinică, după rigorile mediului de provenienţă, învăţând franceza şi engleza, iar printre lecturile sale de tinereţe s-au regăsit fără îndoială cărţile lui Goethe, precum şi cele din marea filozofie germană. Când a ajuns în România, avea, aşadar, un solid background cultural, compatibil cu cel al lui Maiorescu. Prin urmare, nu în termeni de influenţă unidirecţională trebuie judecată relaţia sa cu cel ce avea să-i fie cumnat, amant şi, nu în ultimul rând, partener cultural.
S-a căsătorit în 1873 cu doctorul Wilhelm Kremnitz, asistentul tatălui său şi fratele Clarei Kremnitz, prima soţie a lui Maiorescu. Acesta avea să profeseze la spitalul Brâncoveni, construindu-şi un bun renume, precum şi ca medic personal al lui Carol I. 1873 este şi anul în care Mite Kremnitz îşi face pentru întâia dată apariţia într-un document determinant pentru istoria literaturii române, Jurnalul lui Titu Maiorescu, fiindu-i acordate câteva pagini bune în luna octombrie. E. Lovinescu a interpretat pe îndelete fragmentul în monografia sa despre autorul Direcţiei noi în poezia şi proza română. Amintesc aceste episoade doar pentru a reconstitui relaţia intelectualei cu limba română şi pentru a anula câteva mistificări generate de raportările la biografia şi bibliografia acesteia exclusiv prin prisma relaţiilor ei cu liderul junimist şi cu Eminescu. Cel mai probabil, familia Kremnitz s-a mutat la Bucureşti în 1875, anterior venind numai în vizită, una destul de lungă, potrivit însemnărilor la care m-am referit. În 1876 i se naşte primul fiu, Georg Titus.
În aceste condiţii, aflăm, din acelaşi Jurnal maiorescian, că în iulie 1877, Mite încheiase antologia Rumänischen Skizzen, tipărită la Socec, în cuprinsul căreia se regăsesc traduse în limba germană nuvelele [La] Crucea din sat şi Popa Tanda de Ioan Slavici, Popa Gavril şi Cucoana Nastasiica de Iacob Negruzzi, Mihnea cel Rău de Al. Odobescu, „Povestea Doi feţi cu stea în frunte, după redacţiunea lui Slavici”, şi Şanta de N. Gane. Întâmpinarea critică din revistele de circulaţie occidentală şi central-europeană a acestui volum va constitui baza articolului Literatura română şi străinătatea. Teoria romanului, de factură Biedermeier, pe care criticul a încropit-o aici, pare-se că sub influenţa lui Paul Heyse, mai mult i-a îndepărtat pe exegeţi de volum.
În primul rând, cronologia pe care am stabilit-o dovedeşte că Mite Kremnitz nu a învăţat limba română nici de la Eminescu, nici de la Slavici, de la care a luat meditaţii în acest sens, în mod clar ulterior realizării acestei cărţi, după cum reiese, de pildă, din Amintiri fugare despre M. Eminescu (încredinţate fiului meu adoptiv), din 1893, care e şi singura sa scriere celebră. A fost vorba doar despre un pretext pentru a-i acorda un ajutor financiar poetului, dar, deopotrivă, ce-i drept, şi pentru aprofundare, din moment ce a apelat şi la prozatorul pe care avea să-l promoveze cel mai mult. De altfel, singura menţiune din întreaga noastră istorie literară pe care am reperat-o cu privire la prefaţa scrisă de Mite Kremnitz la opul Rumänischen Skizzen e dintr-o scurtă recenzie din chiar anul apariţiei: „Precedată de-o introducere asupra culturii române din veacul al XV-lea până astăzi şi de critica d-nului Maiorescu contra direcţiei actuale a culturii noastre”, în care e exprimată şi o evaluare pozitivă a tălmăcirii: „Traducerea însă este foarte bună, căci reproduce pe cât este cu putinţă orice locuţiune românească prin una echivalentă germană. Caracteristic este că în România n-au luat până-acum nimeni act de apariţiunea acestui volum, afară de ziarul german Epoche, care au şi reprodus în foiletonul său novela Popa Tanda” (Mihai Eminescu, Publicistica literară, Humanitas, 2018). Poetul avea să mai publice o notiţă în Timpul, pe 12 ianuarie 1878, subliniind receptarea cărţii în revista Vossische Zeitung din Berlin. Evocările sunt cu atât mai relevante cu cât din motive ce ar trebui analizate serios Eminescu lipseşte din acest tom conceput pentru export şi pentru legitimarea direcţiei noi în proza românească. Sărmanul Dionis fusese publicat complet în Convorbiri literare în 1872-1873.
Prefaţa este completată de o bună parte din articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, din care autorul său a eliminat pasajele conjuncturale. Totuşi, alegerea este destul de bizară, din moment ce Rumänischen Skizzen era destinată mediilor intelectuale germane şi austriece, în anul Războiului de Independenţă, cu un obiectiv ce transpare din frazele finale semnate de Mite Kremnitz: „Povestirile de mai jos sunt de asemenea extrase din Convorbiri literare, cu excepţia prezentării istorice Mihnea cel Rău. Toate sunt populare şi îşi au valoarea şi importanţa tocmai în redarea fidelă a specificului vieţii româneşti. De aceea, fragmentul critic care urmează imediat după această introducere le poate precede, deoarece toate au apărut din acelaşi spirit, din dragostea pentru ceea ce este popular şi din aspiraţia către adevăr” (t.n.). Critica maioresciană este motivată de Mite Kremnitz, care dă dovadă de o extraordinară putere de sinteză în nararea istoriei culturale româneşti. Textul său e, repet, necunoscut, nefiind tradus până acum în limba română, deşi sunt numeroase aspecte ce surprind prin echilibrul şi împăcarea direcţiilor vechi cu direcţia nouă, care conduc, împreună, spre asumarea în cunoştinţă de cauză a modernităţii. „Împotriva acestei rătăciri a noii culturi, acum aproximativ 12 ani, a apărut o direcţie critică, sub impulsul lui Titus Maiorescu (fiul), care, într-o rezistenţă energică împotriva superficialităţii instalate, a insistat asupra adevărului natural, rigorii ştiinifice şi dezvoltării organice a vieţii spirituale din însăşi esenţa poporului. La Iaşi, pe această bază, s-a format o asociaţie literar-politică, al cărei organ a fost revista Convorbiri literare, sub redacţia neobositului I. Negruzzi (fiul), iar ideile principale pot fi cel mai bine înţelese din traducerea de la sfârşitul acestei introduceri a unei părţi semnificative din critica lui T. Maiorescu. Această direcţie critică nu a rămas fără succes. Chiar dacă le-a adus reprezentanţilor săi mulţi duşmani, a influenţat totuşi un număr mare de oameni oneşti, iar un grup solid de discipoli şi adepţi s-a unit în jurul întemeietorilor săi. Şi în domeniul politic, aşa-numita nouă direcţie şi-a croit drum; trei dintre stâlpii ei, Carp, Maiorescu, Rosetti, au ajuns la guvernare, iar pentru progresul spiritual al poporului, această mişcare va rămâne, fără îndoială, de o importanţă deosebită. Acest lucru nu trebuie uitat pentru a putea, în ciuda criticii amare a lui Maiorescu, a obţine o judecată indulgentă şi totodată dreaptă asupra situaţiei româneşti din epoca modernă”.
Toate episoadele ce converg spre această răscruce provocată şi gestionată de Junimea sunt relatate cu simpatie şi empatie pentru epocile culturale româneşti. O relevă şi debutul „Introducerii”, din care se subînţelege o integrare profundă a intelectualei în, începând din 1873, cultura sa de adopţie: „În Biserica Metropolitană din Bucureşti se sărbătoreşte Paştele. Slujba începe la miezul nopţii, cu lumina unei singure lumânări. Iniţial, cântările sunt grave şi lente, dar biserica se luminează treptat, lumânare cu lumânare, iar cântările devin tot mai vesele, culminând cu o mare bucurie atunci când Evanghelia este citită cu voce tare, copiată pe un pergament mare şi semnată de către domnitor. Atunci răsună imnul de bucurie: Hristos a înviat!, şi ţării i se reînnoieşte învierea, deoarece semnătura domnitorului garantează că şi în noul an bisericesc religia creştină va rămâne credinţa domnitorului şi a poporului.// […]Importanţa istorică a ţării, ca ultim bastion al creştinismului, i-a adus multe războaie, însă a avut un efect preponderent pozitiv şi inspirator asupra dezvoltării sale spirituale, putându-se vorbi chiar de o cultură românească în secolele XV, XVI şi XVII” (t.n.). Mite se arată nu numai mai îngăduitoare decât Maiorescu în privinţa spiritualităţii româneşti, ci chiar mai ataşată decât acesta de valorile ei tradiţionale, adică de fondul pe care junimiştii l-au căutat, din fericire, în toate formele sale.