Psiheism, psihon, psihonică
Până la textele mele din anii 1980, publicate iniţial în revista Argeş (1981-1983), Caiete critice (1986) şi integral, în 2003, în cartea Poezie şi psihic, nu există atestări notabile ale formei româneşti despre „Psihon” în teoria şi critica literară. Acolo am lansat conceptele de psiheism şi de psihonică, plecând de la ideea că: „Poezia are viaţa ei psihică din moment ce este generată de un psihism uman. Poezia este manifestarea unui psihism comunicabil care uzează de un sistem de convenţii psiho-logice. «Psihicul» poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului şi al societăţii, procedează prin sintetizare”. Conchideam: „Psihologia particulară răspunzătoare de aceste modificări o vom numi psihonică, diferită de robotică, dar cu baze comune şi inversă bionicii. Aşa cum robotul imită tehnic structuri psihocomportamentale umane, tot la fel poezia, ca de altfel întreaga artă, comută („Imită“) în plan simbolic viaţa psihică a omului. Această comutare nu este statică, ceea ce se creează reprezintă un nou sistem atât de diferit încât ceea ce iniţial a constituit condiţii interne comutante se transformă în condiţii externe ale noului sistem. E necesară o psiho-poetică, dar şi o teorie generală a sistemelor poetice care ar face din poetică un organism teoretic dinamic”.
În cartea I din tripticul Virtual (2023) amplific, în limbaj poetic, ceea ce era evident din 1980: „Aş putea spune aşa: sunt o sumă activă/ de particule minuscule/ toate la un loc formează psihicul meu/ aceste particule se numesc psihoni/ şi dacă pun la microscop un psihon/ voi descoperi o frântură/ din viaţa mea/ mai mulţi psihoni dau sensul unei zile” [# aş putea spune aşa: sunt o sumă activă].
Poemul psihonic
„Poem psihonic” poate fi o soluţie terminologică mai adecvată decât „Poem psihon”, cum mă gândisem iniţial, atâta vreme cât se accentuează dimensiunea psiho-energetică a textului. Important este să remarcăm că „Psihonic” nu se referă la puteri parapsihologice, nici la producţie S.F. de tip psionic), ci la energetica interioară a receptării (emoţie, empatie, memorie somatică).
Ciclul afectiv-cognitiv cuprinde toate fazele prin care energia emoţional-cognitivă a unui poem se naşte, se codifică, se propagă, se depozitează şi eventual se reaprinde. Poemul este „Psihonic” câtă vreme trăieşte nu pe hârtie, ci în circuitul dintre corp, minte şi comunitate, iar durata lui se măsoară în rezonanţă afectivă, nu în ani de arhivare.
Dacă poemul-organism ne sugerează o metaforă material- biologică (creştere –> senescenţă –> moarte/ fosilă), în poemul psihonic metafora sugerată aparţine zonei afectiv-procesuale (germinaţie emoţională –> rezonanţă –> latentizare –> reactivare). La poemul-organism, durata este controlată de suport (hârtie, fişier), la poemul psihonic, durata e controlată de atenţia şi disponibilitatea afectivă a unei comunităţi. Dacă poemul-organism e constituit din date fizice, mutaţii, log-uri, poemul psihonic implică bio-feedback, cartografiere emoţională, studii de receptare.
Definesc „Poemul psihonic” drept un text a cărui ontologie nu este determinată prioritar de suportul material, ci de ciclul afectiv pe care îl declanşează şi îl menţine. El se naşte dintr-un impuls emoţional, circulă ca vector de dispoziţie între unităţi corp-minte şi îşi păstrează actualitatea numai în măsura în care această dispoziţie poate fi reactivată. Criteriul de durată nu este conservarea fizică, ci persistenţa/ curba psihonică a receptării.
Prin „Curbă psihonică” înţeleg dinamica intensităţii afective pe care un text o produce în timp, de la prima activare până la eventualul declin sau reactivare.
De ce „Poem psihonic” rămâne util,
chiar dacă „Psihonică” nu e un termen utilizat
Psihonic este un adjectiv care nu are legătură cu parapsihologia sau cu neuroştiinţa timpurie, dar foloseşte rădăcina psiho (psycho) pentru a indica centrul de greutate afectiv-cognitiv. Conţine suficientă claritate tipologică să poţi opune „Poem psihonic” (axat pe ciclu psihic) „Poemului-organism” (axat pe metabolism material) fără a fi revendicată o „Nouă ştiinţă”. Conţine şi un cadru teoretic – poţi defini: „Psihonica” (fără majusculă, ca substantiv comun) ca ansamblul de procese afective ce menţin un poem viu; nu mă refer la existenţa unei discipline, ci denumesc un fenomen.
Durata şi configurarea poemului psihonic depind de un ciclu emoţional-cognitiv activat între autor şi cititori; când această rezonanţă se stinge, poemul intră în latenţă, chiar dacă suportul material rămâne intact. Prin urmare: putem utiliza termenul poemul psihonic să afirmăm existenţa unei „Psihonici” academice. Putem însă utiliza poetică psihonică în sensul de metaforă de lucru (nu ca disciplină recunoscută), exact cum vorbim despre „Poetică ecologică” sau „Poetică digitală”.
Tipuri de poeme psihonice
Mai curând decât o listă fixă, „Poemul psihonic” (un text poetic orientat explicit spre procesele şi energiile psihice – conştient, subconştient, emoţional, somatic, trans-personal) se pretează la mai multe familii sau regimuri de creaţie.
În regimul psihonic introspectiv-cognitiv, caracteristica definitorie o reprezintă cartografierea gândirii (monolog interior, metacogniţie, arhitecturi ale atenţiei) prin practici şi dispozitive de tipul: flux de conştiinţă, montaje de note, poem eseu, diagrame mentale. (T. S. Eliot – The Waste Land, arhitecturi mentale fragmentate; John Ashbery – flux autoreflexiv, conştiinţă în mişcare; Anne Carson – poem-eseu, montaj cognitiv; Fernando Pessoa – heteronime ca arhitectură mentală; Mircea Ivănescu – monolog interior autoreferenţial; Alexandru Muşina – în partea reflexivă.)
În regimul afectiv-empatic, caracteristica definitorie constă în concentrarea pe declanşarea şi modelarea emoţiilor (ale autorului sau ale cititorului) cu o anumită sintaxă afectivă, cu repetiţii catharsice, bio-feedback emoţional (Sylvia Plath, Sharon Olds, Ocean Vuong, Rupi Kaur – în forma popularizată, Ana Blandiana, Marin Sorescu – în registru elegiac, Dan Coman).
În regimul neuro-senzorial sunt traduşi sau simulaţi stimuli neuronali/ sinestezii odorale, tactile, interoceptive prin practici cu poezii tactile, texte parfumate, picturi sonore (Arthur Rimbaud – corespondenţe senzoriale; Henri Michaux – experienţe mescalinice; Gellu Naum, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu).
În regimul hipnagogic, caracteristice sunt logica visului, listări de imagini, salturile temporale, asociaţiile libere, iar practica înseamnă jurnal de vis, decupajul oniric, inducţii hipnotice în lectura live (André Breton, Robert Desnos, César Vallejo – în zonele fragmentare, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu).
În regimul transliminal/ stări modificate, caracteristice sunt meditaţia, stările psihedelice, extazul colectiv – specifice respiraţiei ghidate în performance, realităţii virtuale imersive şi VR poetry (Allen Ginsberg, Gary Snyder, Anne Waldman, Gellu Naum, Daniel Turcea, Mircea Cărtărescu – parţial).
În regimul terapeutic-traumatic sunt vizate catharsisul, procesarea traumelor, autovindecare pentru care se utilizează scrierea expresivă, EMDR poetic (restructurare afectivă prin ritm şi reluare), ritualuri scenice cu participarea publicului (Paul Celan – traumă istorică, Nora Iuga, Angela Marinescu, Marta Petreu).
În regimul metacreativ (auto-reflexiv), poemul îşi expune propriile mecanisme psihonice, devine „Doctorul” lui însuşi, se produc note de atelier încorporate, glitch-uri deliberate, meta-comentarii (Paul Valéry, John Ashbery, Charles Bernstein, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu).
În regimul generativ-algoritmic, algoritmul imită procese psihice (reţele neurale, Markov emoţional, I.A. empatică), producându-se prompt engineering afectiv, modele multimodale, feedback EEG în buclă (Jackson Mac Low, Kenneth Goldsmith, Allison Parrish, în România: experimente digitale recente, poezie generativă online).
În regimul colectiv-psiho-ecologic se pune în comun psihicul mai multor autori/ comunităţi; se investighează inconştientul social cu practici de scrieri colective (umane sau algoritmice), montajul diaristic, arhive sonore comunitare (CAConrad, Poetry collective movements – Language poets, proiecte colaborative digitale, în România: ateliere colective, proiecte comunitare locale, poezie documentară: Svetlana Cîrstean, Andrei Novac).
În regimul performativ-somatic, corpul poetului sau al publicului devine co-text (mişcare, puls, gest, biometrie), prin dispozitive cu senzori corporali, bio-artefacte, coregrafie vocală (Anne Waldman, Amiri Baraka, slam poetry/ spoken word, performance poetry, în România: Răzvan Ţupa, poezie performativă contemporană, poezie şi coregrafie, zona spoken word/ slam).
Ca observaţie: majoritatea autorilor nu aparţine unui singur regim, tipologia de mai sus este o hartă de intensităţi, nu o clasificare rigidă, mai multe regimuri pot coexista într-un singur poem.
Cum se utilizează clasificarea?
1. Ca trusă de inspiraţie – alege o familie şi aplică o serie de constrângeri/ modele; apoi, la revizie, vezi dacă textul îşi păstrează „Încărcătura psihonică”.
2. Pentru antologare – când compui o selecţie de poezie psihonică, poţi eticheta piesele cu una sau mai multe familii; se văd contrastele şi dialogurile.
3. Pentru experimente multimodale – unele familii se pretează natural la VR, AR, instalaţii (ex. neuro senzorial, performativ somatic), altele, la text pur (introspectiv cognitiv).
4. Pentru cercetare teoretică – clasificarea clarifică terminologia şi permite maparea influenţelor (psihanaliză, neurologie, media art etc.).
De ce „(cel puţin) zece”? Ca dimensiune conceptuală acoperă principalele axe (cognitiv, afectiv, corporal, tehnologic, social). Ca flexibilitate, orice nouă practică (ex. poezie generată din date de somn) se poate plasa ca sub ramură. Ca evocare istorică, fiecare regim are antecedente (de la suprarealismul oniric la bio-art poetică) şi trasează o genealogie coerentă pentru „Poezia psiheistă/ psihonică”.
În concluzie, răspunsul scurt este: există cel puţin zece mari feluri de poeme psihonice, dar clasificarea e deschisă – fiecare poet sau critic poate rafina, subdiviza sau hibridiza ramurile, pe măsură ce practica evoluează.