Nu prea ştiu cum să mă raportez la exilul românesc postbelic. Pe de o parte, se zice că „A reprezentat ideea unei Românii alternative, democratice şi a reflectat conştiinţa vie a tuturor românilor” (citez dintr-un manual de liceu); pe de alta, în programa şcolară de Istoria comunismului din România, e înghesuit într-o „Unitate de învăţare”, „Forme de opoziţie şi contestare”, alături de rezistenţa armată şi disidenţă. Se admite însă că e nevoie de „Multiperspectivitate” (citez din alt manual).
Multă vreme, aceasta a cam lipsit din istoriografie şi, cu atât mai mult, din discursul public. A dominat perspectiva că „«fugarii» au cultivat tradiţia şi principiile democratice ale României, criticând regimul comunist” (nu mai zic de unde citez). Deşi puseurile encomiastice nu au dispărut, mă bucur să văd, în ultimii ani, abordări mai telurice. Amintesc Malaxa în America a lui Rüdiger von Kraus (Corint, 2025). Acum e momentul „Fondului Cretzianu”, un subiect spectaculos şi cu o dublă relevanţă, pe de o parte, pentru atitudinea puterii comuniste faţă de cei plecaţi din ţară, iar pe de alta, pentru raporturile dintre vârfurile politice ale exilului.
Treaba a fost simplă factual şi complicată juridic. Vorbim despre bani publici, care, ştim şi noi din experienţa ultimilor ani, în situaţii extraordinare, se mişcă altfel decât după regulile generale. În martie 1944, sub tot mai puternica ameninţare sovietică, guvernul Ion Antonescu a emis o „Lege”, „Excepţională”, care autoriza „Operaţiuni valutare excepţionale pentru «interesele statului» în străinătate”. Mai concret, permitea transferuri mari de bani către legaţiile (misiunile diplomatice) României, ai căror şefi „Deveneau, în fapt, ordonatori secundari de credite, fără a fi supuşi regulilor obişnuite de justificare bugetară”. Având caracter secret, operaţiunile scăpau practic oricărui control: „Diplomaţii erau obligaţi să raporteze cheltuielile doar în termeni generali”. Dincolo de necesităţile imediate („Funcţia tehnic-diplomatică”), după cum bine a remarcat Diana Mandache, „Legea nr. 188 reflecta şi preocuparea elitelor româneşti pentru a asigura continuitatea statului în eventualitatea prăbuşirii regimului” („Funcţia politico-strategică”, p. 19). Altfel spus, banii trimişi afară reprezentau „Un potenţial fond de supravieţuire” (pp. 28-29). Avem în carte şi „Cartografia transferurilor” din martie-august 1944, din care vedem că sumele cele mai mari, de departe, au mers, deloc surprinzător, către misiunea din Elveţia. În toamna aceluiaşi an, în condiţii interne şi externe complet diferite, guvernul Sănătescu a emis un nou decret-lege (nr. 576), care „Nu schimbă filozofia de fond a regimului excepţional, ci o reconfirmă într-un context de legitimitate politică modificată”. Se (re)consacra „O formă de gestiune discreţionară”, „Fără un control contabil clasic”. Fundamental pentru ceea ce avea să urmeze este că „Ordinul scris al administratorului [fondurilor] era recunoscut drept singurul act justificativ” (pp. 30-31).
Povestea începe în ianuarie-februarie 1945, în vremea generalului Rădescu, sub presiunea internă şi externă pentru numirea unui guvern (pro)comunist. Ministrul de Externe din acel moment, Constantin Vişoianu, a ordonat chargé d’affaires-ului de la Berna, G. Anastasiu, să pună 6 (şase) milioane CHF într-un cont la Union des Banques Suisses (UBS), pe numele lui Al. Cretzianu, ministru plenipotenţiar la Ankara. Nu a fost ordin de plată ca instrument bancar. Însărcinatul, pur şi simplu, a luat banii din casă şi i-a depus la bancă. Între timp, se instalase guvernul Petru Groza, cu Gh. Tătărescu la Externe. A început un lung (mai bine de un deceniu) şi încâlcit parcurs judiciar („O ţesătură densă de proceduri juridice”, p. 230) prin care guvernul de la Bucureşti a încercat să recupereze banii sau măcar ceea ce mai rămăsese din ei, reliquat-ul. Dacă în România s-a ajuns (cum altfel?) rapid şi uşor la o soluţie favorabilă (inclusiv condamnarea celor implicaţi în transfer, care aleseseră să nu se mai întoarcă în ţară), în Elveţia a fost imposibil să se obţină o sentinţă similară sau un exequator (punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti din România). Cretzianu, admiţând că banii nu îi aparţin lui ca persoană, s-a apărat la început negând legitimitatea guvernului Groza (mai ales în contextul „Grevei regale”), apoi, până la sfârşit, a susţinut că toată daravela ţinea de dreptul public român, nu de dreptul privat, internaţional sau elveţian, şi, prin urmare, instanţele elveţiene nu erau competente să se pronunţe. Mai mult, transferul fiind considerat un „Act de guvernământ”, nu ar fi putut fi judecat nici de instanţele din România. Bucureştiul a mers pe ideea că era o chestiune de drept civil şi penal, dar, întrucât, în scurt timp, s-a văzut că pe fond nu prea are şanse, a ales să uzeze şi chiar să facă „Abuz de procedură” (p. 267).
După acţiuni, recursuri, cereri de revizuire, sechestre ş.a., o decizie a Tribunalului Federal „A consacrat victoria juridică definitivă a lui Alexandru Cretzianu”, consecinţa imediată fiind că „Prezenţa diplomatică românească implicată în acest dosar s-a dezagregat rapid” (p. 267). Fusese mai mult decât o chestiune judiciară, având o latură politică importantă, de la un punct încolo chiar dominantă. Guvernul român încercase tot felul de negocieri cu cel elveţian (propunând chiar o „Compensare economică”), în speranţa că acesta din urmă va influenţa puterea judecătorească, ceea ce, evident, nu se putea întâmpla. Într-adevăr, după cum a apreciat Diana Mandache, importanţa întregii afaceri pare să fi fost mai degrabă politico-simbolică decât financiară. Multe detalii „Trădează adevărata miză, salvarea unei naraţiuni politice interne, nu recuperarea strictă a fondurilor” (p. 180). După ce lucrurile păreau să se fi liniştit, în anii ‘70, România a readus problema în prim-planul relaţiilor bilaterale, încercând – din nou, fără succes – să o exploateze ca „Instrument de presiune politico-financiară” (p. 286).
În paralel, ceea ce s-a numit „Fondul Cretzianu” sau „Fondul naţional”, despre care ştim că era menit să susţină activitatea politică a românilor din exil – fără a fi însă clar în ce fel şi în ce condiţii –, a produs zâzanie între foştii demnitari. Mulţi se considerau îndreptăţiţi să beneficieze de ajutor şi, în cazul în care nu îl obţineau, îi acuzau pe Cretzianu şi pe apropiaţii săi de abuzuri. Figura cea mai emblematică a fost cea a generalului Nicolae Rădescu, prim-ministru la vremea „Ordinului de plată”, care, în 1952, când părăsise Comitetul Naţional Român şi conducea Liga Românilor Liberi, a intervenit judiciar, „Ceea ce a provocat nemulţumiri chiar în interiorul organizaţiei, întrucât oferea autorităţilor comuniste un material susceptibil de instrumentalizare” (p. 198). L-au instrumentalizat, dar, până la urmă, degeaba! Cretzianu a rămas, până la sfârşit, „Singurul mânuitor” al fondurilor, cum zicea Neagu Djuvara (p. 291), iar moartea sa „Avea să lase în urmă o undă de mister asupra unui exil profund marcat de decizii politice din vechiul regat” (p. 290). De la un punct încolo, vasăzică, nu mai ştim nimic. Rămâne mult de cercetat!
Autoarea trebuie elogiată pentru acribia cu care a reconstituit derularea „Procesului Cretzianu”, pe baza unor documente pe care – să fim sinceri! – puţini ar fi avut răbdarea să le parcurgă, darămite să se concentreze pentru a le înţelege şi a le pune cap la cap într-o naraţiune coerentă.
Totuşi, interpretarea generală mi se pare viciată de... anticomunism. Spun asta declarându-mă ferm anticomunist, ideologic şi istoric. Dar nu putem merge pe logica dihotomică în privinţa aspectelor juridice. Nu tot ce ţine de „Vechiul regim” şi de reprezentanţii săi din exil e just; nu tot ce ţine de statul comunist – până la urmă, succesor oficial al Regatului – e injust. Oricât am vorbi de intenţii nobile, trecerea unor bani de la stat la o persoană fizică, pe baza ordinului unui demnitar, nu are cum să scape de mirosul de... delapidare. Aş putea înşira o serie de contradicţii generate de dorinţa de a interpreta totul în favoarea „Pârâtului”. Cum să admitem simultan că transferul ţinea de dreptul public, dar constituia „«legalmente o plată şi nu un mandat juridic, iar răspunderea sa nu putea fi decât «morală şi politică»” (p. 292). „Contul Alexandru Cretzianu a devenit un caz de coliziuni între două ordini politice” (p. 61), de acord, dar nu aş merge până la „Concepţii juridice” opuse. Iertaţi îndrăzneala, dar justiţia eleveţiană, care ar fi preferat, probabil, să scape de un astfel de litigiu, prin înţelegerea părţilor, a părut uneori favorabilă lui Cretzianu! Nu din raţiuni politico-ideologice ori moral-umanitare, ci pentru că o hotărâre de returnare a banilor ar fi subminat fundamentele sistemului bancar al ţării!
În sfârşit, analizată cu atenţie şi fără părtinire, teoria „Actului de guvernământ”, aşa cum a fost ea dezvoltată în România interbelică, apare labilă juridic, intră în contradicţie cu tot ce numim „Stat de drept”, iar invocarea ei azi e de-a dreptul periculoasă. Se poate ajunge prea uşor la abuz invocându-se interesul general.