Porniţi să cucerească lumea, să o şocheze cu strigătul sau să o schimbe cu atitudinile şi teoriile lor curat revoluţionare, mulţi rockeri au pierdut plăcerea simplă de a cânta. (Las la o parte evidenţa că destui nici n-aveau habar să cânte, dar – băieţi deştepţi – au învăţat din mers să zdrăngănească!) Gârboviţi de milioanele acumulate în decursul carierei câştigate întâmplător (la care se gândesc rareori că nu le merită), ei se coboară pe scena concertelor cu morga iluminaţilor mistici, ţinând în mână vreun pahar de plastic cu te miri ce lichid misterios, din care gustă o dată şi-l abandonează voit neglijent pe colţul unei boxe. Sau, pregătiţi psihiceşte printr-o invocaţie-rugăciune colectivă în spatele cortinei, năvălesc deodată în faţa publicului aţâţat cu premeditare prin semnale sonore atent alese, public situat la câţiva metri de balustrada ce asigură artiştii că nu vor fi loviţi cu ouă, portocale, roşii stricate – fiindcă vremea florilor şi a lenjeriei intime a trecut... Unii „Bagă” direct cel mai nou hit, alţii onorează aşteptările cu piesa reprezentativă. Dialogul cu audienţa face parte din spectacol şi încurajează „Participarea”. Mofturile atrag adeziuni, declaraţiile de „Iubire” cer lacrimi. Vizionarea prestaţiilor live (pe casete video, DVD, Blu-Ray sau direct online) mi-a dat o anume uşurinţă în depistarea „Făcăturilor” şi-mi asigură momente de bună dispoziţie greu de catalogat estetic. Ştiu bine că „Evenimentul” – pe care mulţi interesa(n)ţi îl vor considera „Epocal” peste nişte ani – e o chestiune de bani. Cei mai sinceri dintre rockeri o şi recunosc, nu fără un zâmbet cinic în colţul gurii. În fond, asta se pricep să facă şi e drept să capete răsplată pentru – indiscutabil – munca şi talentul lor! Plăcerea de a cânta? Hm! Poţi să-i pretinzi unui preot, al indiferent cărei divinităţi, să cânte de plăcere? Muzica rock, cu toate divizi(un)ile ei (cele dinainte de coagulare şi cele derivate din sistem) se manifestă ca un organism viu, o afacere, o modă; sau ca o religie, ca o credinţă. Slujitorii au ceva din patetismul, siguranţa, ipocrizia şi echivocul popilor oricărei biserici, popi care numai preoţi nu sunt!
M-am pomenit cu gândurile astea niţel pretenţioase pe când – instigat de albumul Future Soul – Tedeschi Trucks Band (2026, Fantasy) – revedeam încântătorul concert dat la Fox Theater, Oakland, California, în 9 septembrie 2016. Presupun că starea mea s-a datorat solourilor instrumentale izbutite parcă fără efort de Derek Trucks, considerat la ora actuală cel mai bun slide chitarist din lume. Nepotul bateristului Butch Trucks, membru al legendarei Allman Brothers Band, Derek a crescut în ambianţa familială apreciată drept chintesenţa Southern Blues-Rock. E un stil de viaţă, nu doar o siglă ce defineşte un gen muzical. Contactul cu muzicienii care îşi croiseră greu un statut (permanent temători că altul le ia locul!) a făcut din Derek un tip uşor introvertit. Când cântă, el priveşte griful chitării de parcă n-ar şti unde să pună degetele sau cum să împingă gâtul de sticlă cu ajutorul căruia obţine acele sunete minunate, unduitoare ca valurile oceanului sparte pe plajă. Derek recunoaşte ca maeştrii în ale slide-ului pe Elmore James, Duane Allman sau Buddy Guy. Mie, armoniile sale cu arome gumbo şi condimente indiene îmi amintesc uneori pe Jerry Garcia, hipnoticul bărbos al neuitaţilor Grateful Dead. Ansamblul TTB numără vreo 18 membri, unii permanenţi, alţii trecători (unul chiar decedat, Kofi Burbridge, clape). Nici invitaţii nu lipsesc pe discurile de studio sau din concerte: Warren Haynes, Doyle Bramhall II, Trey Anastasio etc. Se cuvine să pun în evidenţă pe Susan Tedeschi, vocalistă şi chitaristă înscrisă cu aplomb în buna tradiţie blues-rock americană (ilustrată de Janis Joplin, Bonnie Raitt sau Rory Block), a cărei voce redeşteaptă pe Koko Taylor, Big Mama Thornton sau Etta James. Şi măcar că Susan n-a trecut prin sărăcia şi necazurile acelora (e fata unui foarte bogat proprietar de magazine), ea cântă despre suferinţa tuturor femeilor – ascultaţi cântecul These Walls (pe scena din Oakland urcă Alam Khan, fiul pakistanezului Ali Akbar Khan, maestru al instrumentului sarod, iar dialogul sonor dintre Alam şi Derek este un fel de alinare a patimilor oricui, bărbat sau femeie).
Plăcerea de a cânta se poate detecta în faptul că grupul susţine circa 200 de concerte anual. Şi mai ales, zic eu, în reluarea completă a două dintre albumele seminale pentru blues-rock: Layla (2021), atribuit lui Eric Clapton, dar semnat Derek and The Dominos; Mad Dogs & Englishmen (2025) – tribut pentru Joe Cocker & Leon Russell. Ambele au fost cântate live la LOCKN’ Festival, din Arrington, Virginia. Câte trupe cu personalitate proeminentă sunt în stare să renunţe la piesele proprii pentru a readuce în atenţie frumuseţea muzicii altora?
Cine crede că TTB n-ar avea relief artistic distinct uită că o femeie bazată şi talentată e în frunte. Poftiţi de o contraziceţi!