Descoperirea fotografiilor lui Sebastian Prioteasa a însemnat, pentru mine, începutul unei experienţe rare în care privirea a trecut pragul încântării şi a intrat în zona revelaţiei. Am simţit de la primele cadre că mă aflu în faţa unei opere capabile să încetinească timpul interior, să redistribuie tăcerea între lucruri, să redea lumii o seriozitate pe care ecranele o dizolvă aproape zilnic în precipitare, fragmentare şi consum. În vremuri în care imaginea circulă cu o viteză ce slăbeşte adesea chiar puterea de a vedea, Sebastian Prioteasa aşază în faţa noastră o suită de fotografii ce lucrează cu răbdarea, cu ritmul şi cu acea nobleţe a artei adevărate care îşi cunoaşte deplin forţa. Am avut impresia că aceste fotografii ar putea fi privite ore întregi ascultând o suită pentru violoncel de Bach ori piesele contemplative ale lui Arvo Pärt, fiindcă au aceeaşi capacitate de a face spiritul să respire mai lent şi mai limpede. M-am surprins totodată, întorcându-mă la pagini pe care le iubesc de ani întregi – la Bachelard, la Rilke, la Berger, la Gadamer, la Heidegger – şi am înţeles, încă o dată, că arta are darul acesta de a deschide în noi o întreagă bibliotecă vie pentru ca mai apoi trimiterile culturale să vină aproape singure, asemenea unor prieteni vechi chemaţi să depună mărturie pentru ceea ce ochiul tocmai a trăit.
O dimensiune care m-a impresionat profund este felul în care albumul reuşeşte să transforme spaţiul rural într-o scenă de universalitate. Deşi aceste fotografii izvorăsc dintr-un teritoriu recognoscibil, cu inflexiuni româneşti clare, cu ondulaţii blânde ale reliefului şi cu rezonanţe ale pastoralei carpatine, ele depăşesc imediat registrul local şi ajung să vorbească despre condiţia omului pe pământ. Aici se vede cel mai sigur semnul reuşitei artistice autentice, în puterea unei opere de a rămâne adânc înrădăcinată în propriul ei loc şi de a dobândi, prin această înrădăcinare, o semnificaţie universală. Mioriţa, spaţiul mioritic, memoria satului, peisajul flamand în care drumul este întotdeauna şi destin, lumina cerului Toscanei, toate aceste genealogii par să intre într-o singură albie de sens şi să se aşeze, în cele din urmă, sub semnul unei umanităţi comune.
Despre măiestria propriu-zis fotografică a autorului s-ar putea scrie pagini întregi. Felul în care alege distanţa, felul în care lucrează cu diagonalele de teren, felul în care lasă umbrele să construiască spaţiul, felul în care introduce silueta umană exact cât trebuie pentru ca vastitatea să capete proporţie, felul în care ştie să surprindă pulsaţia de grup a turmei, toate acestea indică o conştiinţă artistică de mare maturitate. Unele dintre cadre au, din acest punct de vedere, amplitudinea marilor peisaje din pictura europeană, de la Bruegel la Turner şi până la acele flash-uri de cinema metafizic în care Tarkovski a înţeles că iarba, noroiul, ceaţa, apa şi lumina au o dimensiune spirituală. Asemenea comparaţii îşi găsesc rostul aici fiindcă Sebastian Prioteasa construieşte fotografii în care materialitatea lumii trece într-un registru al înaltului fără a-şi pierde concreteţea. Iarba rămâne iarbă, turmele rămân turme, oamenii rămân oameni; şi totuşi, prin relaţia dintre lumină, distanţă, ritm şi compoziţie, totul dobândeşte un plus de gravitate, un plus de vibraţie, un plus de prezenţă.
Totul pare condus de o rigoare interioară, de un tip de severitate delicată, de o fidelitate faţă de lucrurile simple care aminteşte, în registru fotografic, de acele mari pagini ale culturii în care cotidianul capătă, prin fineţea atenţiei, o demnitate aproape exemplară. Nu ai cum să nu îţi îndrepţi gândurile spre Hesiod, pentru care munca dimineţii avea o aură de rostire cosmică, spre Georgicele lui Vergilius, pentru care lumea câmpului şi ordinea spiritului se întrepătrund, spre Simone Weil şi meditaţia ei asupra atenţiei ca act de transfigurare. Întreaga alcătuire a acestor imagini evită emfaza. Albumul lui Sebastian Prioteasa înţelege dimineaţa în sensul ei cel mai înalt, ca interval privilegiat al ivirii, ca moment în care physis, natura în procesul ei de apariţie, capătă din nou contur, iar viaţa, chiar atunci când urmează trasee repetate de sute şi mii de ori, recâştigă prospeţimea unui început. În istoria culturii, figura păstorului are o încărcătură extraordinară. Ea traversează Psalmi, Evanghelii, ecloge, parabole, fresce, iconografii ale Naşterii, meditaţii teologice, tratate de morală, scene rurale, poeme despre rânduiala câmpului şi a anotimpurilor. În toate aceste ipostaze, păstorul reprezintă acea formă elementară a grijii ordonatoare pe care grecii antici o desemnau prin termenul epimeleia. În albumul lui Sebastian Prioteasa, această tradiţie milenară reapare cu o naturaleţe totală. Păstorul din aceste fotografii se află departe de pitorescul folcloric şi de clişeul romantic. El apare când aproape absorbit de peisaj, când decupat prin contralumină, când în marginea cadrului, când în faţa turmei, când retras în fundal, când lăsat să respire în proximitatea câinilor. El ţine lumea laolaltă fără a-i răpi libertatea interioară. Turma se comportă uneori ca un choros antic, ca un cor tragic care se mişcă în jurul unui sens comun şi produce, prin simpla lui existenţă ritmată, o formă de adevăr colectiv. Turma este corp comun, vulnerabil şi puternic deopotrivă, fluid şi compact, expus şi apărat, iar felul în care fotograful o surprinde spune ceva esenţial despre însăşi ideea de comunitate vie: o comunitate există prin ritmuri împărtăşite, prin orientare, prin legături invizibile, printr-un centru de gravitaţie care îi ţine coerenţa.
Ondulaţia colinelor din albumul Morning Rituals are ceva blagian în sensul acelui spaţiu mioritic care curge în valuri line şi conferă sufletului o anumită cadenţă. Uneori, oile formează o panglică luminoasă care taie câmpul; alteori, corpul lor se strânge într-o densitate compactă, aproape minerală. Tocmai această alternanţă dintre condensare şi dispersie face ca albumul să poarte şi semnul unei reflecţii asupra comunităţii, asupra formelor vii de coeziune, asupra acelei oikonomia discrete prin care o lume îşi administrează singură energia, echilibrul şi mersul. M-am oprit de mai multe ori asupra imaginilor în care lumina dimineţii cade peste turmă în raze ample, aproape teatrale, ca nişte coloane imponderabile.
Morning Rituals este, în fond, şi un tratat vizual despre lux matutina, despre lumina dimineţii ca agent de apariţie, de selecţie şi de revelare a geometriei delicate a lumii văzute. În aceste cadre, lumina cade lateral, se strecoară prin ceaţă, loveşte iarba udă, face vizibil praful ridicat de turmă, decupează siluete, întinde umbre foarte lungi, îmbracă dealurile într-un aur rece. Uneori ai impresia că aerul însuşi s-a transformat în materie fotografică. În câteva cadre, lumina conferă reliefului o monumentalitate de frescă. Când razele coboară în evantaie ample peste câmpuri, când ceaţa păstrează în jurul tuturor o penumbră de început, când trupurile capătă aură prin simpla lor expunere la dimineaţă, ai senzaţia unei împăcări adânci între văzut şi nevăzut. De aceea, fotografiile acestea posedă o calitate aproape liturgică exact acolo unde subiectul rămâne deplin laic. Fără temple, fără simboluri religioase, fără ritual codificat în sens eclezial, imaginile păstrează ceva din solemnitatea slujbelor foarte vechi, în care lumina, fumul de tămâie, mersul procesional şi repetarea gesturilor modelau însăşi textura sensibilităţii. Toate aceste detalii lucrează ca noduri de sens. Un alt aspect remarcabil îl reprezintă tăcerea. În multe dintre aceste cadre, tăcerea devine aproape un personaj invizibil. Mă gândesc aici mai puţin la absenţa sunetului în sens fizic, fiindcă oricine cunoaşte dimineţile de câmp ştie câtă viaţă sonoră poate exista într-un asemenea spaţiu şi mult mai mult la acea tăcere interioară pe care imaginea o produce în spectator. În faţa acestor fotografii, mintea încetează să mai sară precipitat dintr-un stimul în altul şi acceptă o formă de hesychia, de linişte adâncă. Termenul, venit din tradiţia spiritualităţii răsăritene, desemnează tocmai acea stare în care interioritatea îşi recapătă centrul. După ce zăboveşti asupra fotografiilor, ai senzaţia unei spălări a percepţiei, a unei decantări lăuntrice. Fiecare cadru pare să fi fost lăsat să se coacă în lumina lui proprie. Nimic precipitat, nimic strident, nimic împins artificial spre efect. Această reţinere are, paradoxal, o forţă imensă. Când frumuseţea se arată astfel, ea capătă şi autoritate culturală. Ajungi să simţi că aceste imagini pot rămâne. Pot însoţi o memorie. Pot deveni, cu alte cuvinte, repere interioare. Aici se întâlnesc, într-o formă foarte fină, simţul bizantin al luminii, gravitatea latină a ordinii, melancolia estică a depărtărilor şi acel ritm de undă pe care cultura română l-a păstrat în straturile ei cele mai adânci. Deosebit de potrivit pentru a descrie ceea ce se petrece în faţa acestor cadre mi se pare grecescul aletheia care desemnează ieşirea la iveală, dez-văluirea. Morning Rituals ridică încet vălul de pe o lume aflată mereu aici, la îndemâna oricărui privitor cu atenţie fină. Adevărul acestor imagini vine tocmai din această putere de dezvăluire calmă. Te obligă să încetineşti. Te învaţă să stai. Te face să simţi că un fir de lumină pe iarbă, o umbră lungă sau o schimbare de direcţie în mersul turmei devin purtătoare de înţeles asemenea unei pagini exemplare de proză reflexivă. Tocmai de aceea, albumul rămâne, după mine, una dintre acele realizări care depăşesc graniţa dintre reuşita fotografică şi evenimentul spiritual. El aparţine acelei categorii de opere către care te întorci pentru a verifica, din nou, câtă frumuseţe mai rămâne posibilă în lumea aceasta şi cât adevăr poate purta o singură dimineaţă atunci când cade în mâinile unui artist care ştie s-o vadă până la capăt.
Fotografiile albumului Morning Rituals pot fi vizualizate aici:
https://sebastianprioteasa.ro/portfolios/morning-rituals/
@SebastianPrioteasa