Insectele în literatură: fluturii după care alerga Nabokov, sigur – dar şi altele, mai sumbre sau mai ridicole.
Aşa, un poem compus în anii 1590 de John Donne este un bun exemplu de literatură despre care nu ştii dacă dovedeşte un talent novator sau o gigantică stupiditate. Se cheamă Puricele. Un bărbat vrea să convingă o femeie să se culce cu el spunându-i că uite, un purice i-a muşcat pe amândoi, iar sângele lor deja s-a amestecat, deci nu e mare lucru. Femeia omoară puricele. Am fost poate nedrept: poemul de tinereţe, de factură ovidiană, al lui Donne e doar o parodie, atât a temei, cât şi a limbajului amoros şi religios, venită, de altfel, dintr-o tradiţie neo-latină a poemelor cu miză sexuală despre purici.
Eu, evident, nu am cum să mă bucur de giumbuşlucurile lui Donne, fiindcă mintea mea a fost formată tragic de manualul de citire românesc cu celebra poezie a Elenei Farago: „Aşa plângea un gândăcel/ în pumnul ce-l strângea să-l rupă/ şi l-a deschis copilul după/ ce n-a mai fost nimic din el!”. Citeşti asta şi pleci pe drumul vieţii pregătit şi surâzător. Venea la rând greieruşul lui Topârceanu, cel care ridica un picioruş şi care propunea un etos economic (instabilitatea financiară ca experiment asumat, vizibilitatea drept capital etc.) prevestind generaţia Z. De la el am reţinut versul „Nu credeam c-o să mai vii...!”. Ce-i drept, îi dau şi azi un înţeles greşit, de aşteptare pasionată, pe care până la urmă soarta o recompensează. Exact pe dos faţă de cum e în poezie.
Apoi am citit în 1001 de nopţi o ghicitoare pe care n-am uitat-o niciodată: ce animal are cap de cal, ochi de elefant, picioare de cămilă, piept de leu, aripi de vultur, în fine, cam aşa ceva, şi răspunsul neaşteptat era: lăcusta. Interesant, aş zice azi, prin faptul că atenţia exacerbată face obiectul irecognoscibil, dar şi prin traiectoria culturală a ideii, care străbate milenii în mitologiile orientale (iar lăcustele apar, probabil în acelaşi spirit, şi în Apocalipsă, 9, 7-10: „Semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă... Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni... dinţii lor erau ca dinţii de lei... Aveau nişte cozi ca de scorpii [scorpioni]” etc.). Prin clasa a doua am citit, din greşeală, cred, Edgar Allan Poe, care a băgat groaza în mine. Una dintre povestiri, Sfinxul, era despre cineva care, în timpul unei epidemii, se uită pe fereastră şi vede un monstru urcând încet şi nepăsător o colină. Sfinxul avea coamă şi trompă, era mai mare decât copacii şi reflecta lumina asfinţitului... Se dovedeşte la final că era o mică molie, care însă se afla foarte aproape de ochiul privitorului – un bun exerciţiu în teoria freudiană a straniului. În compensaţie, pe la zece ani am citit o carte minunată, Gerald Durrell, Familia mea şi alte animale, care povesteşte viaţa din insula Corfu a copilului cu suflet de naturalist. Îmi amintesc foarte viu de acolo imaginea unui bătrân care legase sute de gândaci de trandafir, fiecare de câte o aţă, şi mergea cu ei zburând ca un nor în jurul lui.
Acum m-aş opri la cea mai celebră insectă din literatura universală, cea în care s-a transformat din senin Gregor Samsa, din Metamorfoza lui Kafka (1912, publicată în 1915). O dare de seamă clinică, subîntinzând toate temele mari ale modernităţii, a vieţii unui bărbat şi a familiei lui, puşi într-o situaţie inimaginabilă. Ne întrebăm de la bun început: ce insectă anume este? Kafka nu precizează. Dar descrierea în două cuvinte pe care i-o face este una din cele mai memorabile scrise vreodată în limba germană: ungeheueres Ungeziefer. Traducerile româneşti au oscilat între gândac uriaş (M. Ivănescu) şi gânganie înspăimântătoare (M. Isbăşescu), ambele justificate, şi, de altfel, e greu de găsit variante mai bune. În octombrie 1915, Kafka îi scrie editorului său Kurt Wolff, îngrijorat că ilustratorul l-ar putea pune pe copertă pe Samsa, gândacul uman: „Insecta nu poate fi desenată. Nu poate fi arătată nici măcar de la distanţă”. Aici într-adevăr termenul folosit este das Insekt, dar scrisoarea e privată şi nu urmăreşte decât un scop tehnic. În Metamorfoza însă nu apare nicăieri Insekt. (Diferite detalii anatomice indică o coleopteră, iar într-o replică, târziu în text, cineva îl numeşte pe Samsa „Gândac de bălegar”. Dar, pe de altă parte, i se aplică de mai multe ori, de către autor şi de către personaje, termenul animal, Tier, cuvânt german care nu se aplică insectelor decât în texte de zoologie şi-atât, fiind altminteri rezervat pentru vertebrate, ca şi în română).
Să mă întorc la cele două cuvinte din original, care, dincolo de cadenţa ameninţătoare, au şi o complexitate arhaică. Ungeziefer e un substantiv colectiv care desemnează în germană dăunătorii mici, paraziţi şi rozătoare – viermi, purici, ploşniţe, păduchi, molii, şoareci, şobolani, broaşte. E un cuvânt care nu presupune deci o taxonomie ştiinţifică, ci o sumă de atitudini: dezgust fiziologic, dispreţ faţă de lipsa de valoare, îngrijorare în faţa unei contaminări a ordinii.
Când Samsa devine, peste noapte, ambiguul Ungeziefer, el pare că nu devine o anume specie, ci doar intră în categoria celor care trebuie excluşi din societate/ gospodărie – a celor care, în fond, pot fi ucişi fără să te gândeşti de două ori, fără ezitări morale. În adâncurile sale indo-europene, Ungeziefer înseamnă aproximativ „Cel nejertfibil”: este animalul care, indiferent prin ce defecte sau impurităţi, nu este potrivit pentru a fi oferit ca sacrificiu zeilor. El reprezintă negarea unui cuvânt care a dat apoi în greaca veche cuvântul „Masă” (în sensul de hrană – animalele erau jertfite zeilor, dar de obicei consumate de oameni). Cam pe aceleaşi coordonate evoluează şi ungeheuer: în etimologia sa foarte îndepărtată, el este ceea ce nu aparţine casei, gospodăriei, familiei, şi reprezintă negarea unui cuvânt care a dat apoi în latină „Cetăţean”. Ce atâta tura-vura: ein ungeheueres Ungeziefer! Nici filolog sau muzician dacă ar fi fost, Kafka n-ar fi putut găsi o formulă mai puternică pentru bietul lui erou-gânganie, străin sacrificat fără să aibă măcar rangul cuvenit pentru a fi sacrificat, şi care nu va şti niciodată de ce a devenit străin.