Mărturie carcerală şi mărturisire de credinţă, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt a fost şi a rămas o lectură formatoare pentru cei preocupaţi de tema condiţiei umane. Cartea nu prezintă numai traseul unei convertiri religioase, al unei experienţe iniţiatice exemplare, ci oferă şi o pedagogie existenţială a rezistenţei omului în lume (în particular, într-o lume-închisoare).
Cele trei soluţii pentru salvarea dintr-un univers concentraţionar, pentru păstrarea demnităţii, propuse în „Testamentul politic“, se rezumă, toate, la eliberarea de frică: prin jertfă (renunţarea de sine, acceptare a iminenţei morţii), prin refuzul adaptării (marginalizare, declasare) şi prin luptă (atitudine ofensivă, înfruntarea Puterii). Cea de-a patra, soluţia (mistică a) credinţei, rezervată aleşilor harului divin, pare, la prima vedere, mai puţin îndatorată curajului, mai evazionistă. Problema credinţei, fundamentală şi în filosofia existenţialistă a lui Kierkegaard, domină spaţiul reflexiv al Jurnalului fericirii (voi cita în continuare din volumul reeditat la Polirom, 2008, Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Viorel Ciomoş, cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu). Mi se pare important să readucem în discuţie acest topic spiritual, dat fiind maniheismul societăţilor contemporane, pe de o parte, agresivitatea la adresa creştinismului a unor câmpuri intelectuale complet secularizate, iar pe de alta, resurecţia populară a fanatismului religios în lumea civilizată. Unii nu se mulţumesc doar cu „Moartea“ de uz public şi personal a lui Dumnezeu, mergând până la stigmatizarea creştinilor, alţii îl privatizează pe Dumnezeu, transformându-l în agent electoral, iar pe Hristos, în buzdugan politic. „Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul“, spune Steinhardt, întărind idea elecţiunii divine, însă credinţa nu e privită nici ca un fatum, ca stare de pasivitate confortabilă, întrucât ea este aşezată în relaţie cu libertatea: „Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema – cum îi place lui Hristos să ne socotească – prietenii Săi“. Iar libertatea înseamnă risc, acţiune, responsabilitate: „Cerurile se cuceresc“. Creştinul nu închide ochii în faţa realităţii, ignoranţa nu este o scuză pentru tolerarea injustiţiei şi a minciunii: „Creştinismul, băiete, nu-i totuna cu prostia. (…) clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice“. Credinţa nu se întemeiază pe simpla recitare a dogmelor religioase, ci presupune „Dezvrăjirea“, claritatea morală şi trăirea întru adevăr: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi“. Plictiseala şi nepăsarea sunt păcate, creştinul având datoria de a se îngriji de lumea în care trăieşte. Situaţia lumească a creştinului înglobează însă absurdul şi paradoxalul, fiindcă „Dumnezeu e cu desăvârşire absent în lume“. Şi de n-ar fi absent, lumea e oricum plină de nenorociri, tragedii, nedreptăţi, răutăţi. Dar creştinul autentic îl (re)descoperă pe Dumnezeu, aşa cum credea şi Kierkegaard, mai întâi înlăuntrul său.
Comerţul medieval cu relicve sfinte (afaceri profitabile cu falsuri) a reînviat prin negustoria de „Minuni“, practicată uneori chiar de slujitori ai bisericii (de pildă, în filmul Parthenope, din 2024, regizorul italian Paolo Sorrentino ironizează cultul miracolului, prin replica unui personaj despre „Minunea de la San Gennaro“). Mulţi oameni nu înţeleg, ieri, ca şi azi, că adevărata credinţă nu este determinată de elemente exterioare, de lucruri şocante, de hierofanii copleşitoare, de „Minuni“, pentru că „Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu“. Căutarea lui Dumnezeu a devenit pentru unii dintre contemporanii noştri elogierea „Papagalului roşu“ de pe tiktok, a şarlatanilor cu ifose de Mesia, a filetiştilor şi a zeloţilor. Ba chiar şi redistribuirea pe facebook a vreunei fotografii de icoană promite săvârşirea unei „Minuni“. Căile spre credinţa în Dumnezeu nu sunt niciodată atât de simple şi de lipsite de obstacole. La credinţă nu ajungi prin observarea unei evidenţe sau a unei factualităţi (fie ea şi sub formă de mistificare). Credinţa creşte în ciuda îndoielii („Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele“ reprezintă, în concepţia lui Steinhardt, fraza definitorie a creştinismului), în pofida suferinţelor, în răspărul neînţelesului: „Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.// Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua“. Sau, cum glosa Dostoievski: „Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala“. Dacă e nevoie de dovezi concrete, nu mai vorbim de credinţă, ci de empirism, de recunoaşterea unui fapt vizibil/ accesibil tuturor: „Coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu“. Credinţa e ca un credit în alb, e pariu, e incertitudine, e aventură în necunoscut. De aceea, ostentaţia în demonstrarea credinţei şi promovarea violentă a religiei au ceva trufaş şi vulgar, aşa cum crima în numele lui Hristos echivalează cu răstignirea repetată a celui care a propovăduit iubirea de aproapele. Credinţa nu se imprimă celorlalţi prin vărsare de sânge, nici nu se cultivă prin senzaţionalism de „Miracole“. Credinţa nu trebuie să cadă în demenţa impunerii cu orice preţ, în fundamentalism distrugător, mai ales dacă preţul e rănirea şi moartea semenilor: „Virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decât puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunând că demonul poate lua chip de înger luminos“. Creştinul este o fiinţă de o extraordinară nobleţe sufletească, el are trăsăturile „Gentlemanului şi cavalerului“: „Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu niciun folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori“.
Steinhardt nu s-a convertit la creştinismul ortodox pentru că a suferit privaţiunile, mizeriile, abuzurile detenţiei, ale sistemului comunist dictatorial, în general, ci fiindcă a dat suferinţei sale un sens superior. Metanoia nu implică în mod necesar o cauză, ci un scop: mântuirea. De altfel, senzaţia de fericire de după botezul din celula 18 de la Jilava nu e generată de nimic exterior (nici nu avea cum), ea vine dintr-o (re)găsire interioară, din conştiinţa de creatură a unui Dumnezeu incognoscibil pe cale raţională. Este vorba despre „Saltul“ existenţial, al stadiului religios (după cel estetic şi cel etic), din Sau-sau. Numai credinţa totală în Dumnezeu vindecă fiinţa umană de maladia mortală, disperarea. Cea mai mare minune e chiar aceasta, scrie şi Steinhardt în jurnalul său, anume, transmutaţia lăuntrică, naşterea credinţei în sufletul şi cugetul omului: „Nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime; Şi văzându-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii – ci transformarea făpturii“. O asemenea concesie ar putea fi şi minunea Luminii sfinte de la Ierusalim (de care se temeau unii că nu vor mai avea parte din cauza războiului din Orientul Mijlociu). Sărbătoarea Paştilor nu constă însă în pogorârea Luminii de la Biserica Sfântului Mormânt (în fapt, un memento) şi împărţirea ei şi în alte spaţii geografice (împărţire posibilă de când s-au inventat avioanele), ci în Învierea Domnului, celebrată ritualic de peste două milenii. Satisfacţia aprinderii lumânărilor cu lumină de la Ierusalim (ca şi cum ai atinge sacrul cu mâna, ca şi cum te-ar îndumnezei acea Lumină) pare să surclaseze bucuria Învierii lui Hristos. Nu accesul facil la minune îndumnezeieşte, numai credinţa curată îl poate ajuta cu adevărat pe om să-şi descopere „Fărâma de dumnezeire“ din el.
Steinhardt nu trăieşte credinţa în regimul strident al „Minunilor“, al extravaganţei, întrucât viaţa, existenţa însăşi este o minune, iar în frumuseţea ordinară a naturii văzute din mersul trenului simte, de pildă, apropierea lui Hristos (o însemnare din august 1964). Hierofaniile nu sunt neapărat orbitoare, putând îmbrăca haina banalului şi a umilului cotidian. În închisoare, minunile se află în bunătatea, generozitatea şi delicateţea unor colegi de celulă. Descrie însă, într-un loc, şi o hierofanie onirică luminoasă: „Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului.// Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei“.
Omul credincios este, în definitiv, omul care se face lumină, ca părintele Nicolae Steinhardt. Dar asta nu se referă doar la monahie, ci la o viaţă (în lume) urmând învăţăturile lui Hristos. Lumina vine, de fapt, din iubirea de oameni, fiindcă în iubire se găseşte esenţa creştinismului.