(fragment)
Traducere din turcă de Maria Miu
Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu
(c) Editura Humanitas Fiction, 2026
Zülfü Livaneli, născut pe 20 iunie 1946 în provincia Konya din centrul Turciei, una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale Turciei de astăzi, s-a remarcat în calitate de scriitor, compozitor, cantautor, regizor şi scenarist, dar şi prin militantismul şi implicarea sa civică. Acestea din urmă i-au adus, după puciul din 1971 şi, apoi, după cel din 1980, mai multe condamnări la închisoare, ameninţări cu moartea, linşaje mediatice şi un exil de unsprezece ani, petrecut la Stockholm, Paris, Atena şi New York. A fost o vreme „Ambasador al bunăvoinţei“ pentru ONU. În 2014 este decorat de statul francez cu Legiunea de Onoare. Cărţile sale, care au fost răsplătite cu mai multe premii pe plan intern şi internaţional şi sunt traduse în patruzeci de limbi, ilustrează interesul său susţinut pentru actualitatea socială, dar şi pentru singurătatea individului în faţa istoriei. Printre titlurile sale de referinţă se numără romane precum Engeregin Gözü (Ochiul viperei, 1996), Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm (O pisică, un bărbat, o moarte, 2001), câştigător al Premiului literar Yunus Nadi, Mutluluk (Fericire, 2002), pentru care primeşte, în 2006, Barnes & Noble „Discovery of the Great New Writers Award“, Leyla’nIn Evi (Casa Leylei, 2006), Son Ada (Ultima insulă, 2008), Serenadă pentru Nadia (Serenad, 2011; Humanitas Fiction, 2021), Kardeşimin Hikâyesi (Povestea fratelui meu, 2013), Son Ada’nIn Çocuklarý (Ultima insulă, 2014), câştigător al Premiului Orhan Kemal pentru roman, Konstantiniyye Oteli (Hotel Constantinopol, 2015), Nelinişte (Huzursuzluk, 2017; Humanitas Fiction, 2023), BalIkçI ve Oglu (Pescarul şi fiul său, 2021), Pe spinarea tigrului (KaplanIn SIrtInda, 2022; Humanitas Fiction, 2026), dar şi volume de proză scurtă precum Arafat’ta Bir Çocuk (Un copil pe Muntele Arafat, 1978) şi lucrări cu caracter memorialistic ori eseistic precum SevdalIm Hayat (Dragostea mea, viaţa, 2007), Sanat Uzun Hayat KIsa (Ars longa, vita brevis, 2010), Edebiyat Mutluluktur (Literatura înseamnă fericire, 2012) şi Elia ile Yolculuk (Călătorie cu Elia, 2017). Romanele lui Livaneli au stat la baza unor scenarii de film şi a unor piese de teatru, precum şi a unor librete de operă. „Livaneli s-a autodepăşit. O proză remarcabilă.” (Historical Novel Society)
În conacul Allatini din Salonic, Abdul-Hamid II, sultanul detronat de către Junii Turci, îşi trăieşte surghiunul între ziduri care ascultă. Înconjurat de o parte a familiei şi de câţiva slujitori de la palat, măcinat de nelinişte, ipohondrie şi suspiciuni, Abdul-Hamid II devine prizonierul propriei istorii. Alături de el, vreme de trei ani şi jumătate, se află medicul militar AtIf Hüseyin, însărcinat nu doar să-l trateze, ci şi să-l supravegheze. Ceea ce începe ca o misiune banală se transformă într-un conflict interior tulburător. Medicul, iniţial iritat de capriciile pacientului său, pe măsură ce dialogul cu sultanul trece dincolo de permanenta nevoie de atenţie medicală, începe să se îndoiască de acurateţea imaginii oficiale a sultanului şi descoperă, în spatele despotului, un povestitor lucid, manipulator, dar seducător, uneori surprinzător de convingător. Abdul-Hamid II îşi povesteşte, fragmentar, istoria, iar medicul consemnează toate aceste confesiuni. Din ele se naşte portretul unui om contradictoriu: vizionar şi alunecos, capricios şi temător, capabil de gesturi progresiste, dar şi de un control nemilos. Romanul reface, ca într-un joc de oglinzi, anii de domnie, copilăria, obsesiile şi strategiile unui conducător care a ţinut un imperiu în echilibru fragil. Iubiri, justificări, ritualuri medicale bizare, duse până la obsesie, paranoia şi frici iraţionale, jocuri de putere şi adevăruri incomode – toate se împletesc într-un roman hipnotic despre căderea unui imperiu şi despre omul din spatele coroanei.
Ochii precum azurul, aducători de ghinion, ai fratelui – Baia de dimineaţă – Nasul imperial – Beleaua cu furunculele
Trezindu-se la fel ca în ultimii treizeci şi trei de ani, sultanul se simţi întâi nedumerit de locul unde se afla, apoi un gol i se căscă în stomac, amintindu-şi că nu mai este nici sultan, nici calif. Cum şi-au permis să-l pună pe frate-său pe tron? La urma urmei, acest frate era un prost. Mai mult de atât, era şi fără noroc şi deocheat. În tinereţe îi arătase papagalul pe care îl iubea aşa de mult.
— Uite, Reşad, cât este de frumos.
Şi în aceeaşi noapte papagalul murise. Prinţul Hamid plânsese mult pierderea papagalului, dar nu îi trecuse prin cap să-l suspecteze pe Reşad. La câtva timp, după ce-i arătase lui Reşad armăsarul preferat şi acela murise în aceeaşi noapte, îşi dădu seama că ochii precum azurul, invidioşi, ai lui Reşad deocheau. Şi de-atunci înainte nu-i mai arătă fratelui său niciunul dintre animalele sale.
În plus, frate-său era un nerecunoscător. Cât fusese el sultan, le permisese lui Reşad şi lui Murad să trăiască în bună pace-n Istanbul, împreună cu soţiile, concubinele şi slugile sale, dar de îndată Reşad urcase pe tron, se lăsase convins să-l trimită pe el la Salonic. Acum Reşad era sultan, iar viaţa lui Abdul-Hamid şi a familiei sale era în mâinile lui. La un singur semn al lui călăii le-ar fi luat viaţa tuturor. De aceea nu-şi putea dezvălui gândurile nici măcar familiei. Era obligat să se roage mereu: „Allah să se milostivească de sultanul nostru, să-i sporească renumele şi cinstea, să-i dea viaţă lungă!“
Dar când imperiul avea să cadă în mâinile revoluţionarilor, fratele său avea să privească, neputincios ca o marionetă. Era sigur de asta. Pentru că Reşad nu avea talentul lui politic care să facă să se încaiere între ele marile puteri, pe împăratul Franţei cu al Angliei şi pe ţarul rus cu kaizerul german. Murad, pe de altă parte, era deştept, dar după ce unchiul lor, Abdul-Aziz, fusese ucis tăindu-i-se venele, vărsase două zile încontinuu. Niciun medic nu putuse să-i vindece convulsiile şi vărsăturile. Apoi înnebunise: vorbea cu pereţii, râdea de unul singur. Fusese greu să-l aducă şi la ceremonia de purtare a sabiei, pentru că îi era frică de toată lumea. Trei luni mai târziu, când devenise evident că nu exista leac pentru nebunia lui, a fost detronat, şi Abdul-Hamid devenise sultan atunci când se aştepta mai puţin.
În prima dimineaţă când sultanul ceru să facă baie, în conac izbucni zarva. Nu era apă caldă, peştimanele nu ajunseseră. Motiv pentru care toată lumea din conac îl imploră să mai aştepte o zi două, dar îi opri pe toţi, spunându-le:
— Dar aţi uitat că eu fac baie în fiecare dimineaţă? Iarna cu apă călâie, vara cu apă rece, ba chiar şi de două ori pe zi. Ăsta-i cel mai important obicei al meu. Şi n-am de gând să mi-l schimb. Plus că nu-i nevoie de apă caldă, vara oricum mă spăl cu apă rece.
Văzând că n-au de-ales, eunucii îl duseră la baia de la etaj. Încăperea era împărţită în două. Întâi se intra într-un hol mic, care dădea în baia cu cada de marmură. În hol era un dulap de mahon, un divan mic, iar pe peretele de vizavi o oglindă cât toate zilele.
— Ah! oftă sultanul. Unde este minunata mea baie?
Baia ieşise din mâinile arhitectului-şef al Imperiului, Raimondo Tommasso D’Aronco, care trudea de şaisprezece ani în Istanbul. Arhitectul acesta de geniu ridicase nenumărate clădiri în cele mai frumoase cartiere ale Istanbulului, la construirea cărora lucraseră douăsprezece mii de oameni. Şi evident sultanul îl acoperise cu laude şi daruri.
Încuie uşa cu grijă, se dezbrăcă şi, când rămase gol, ochii îi alunecară spre oglindă. În palat nu erau oglinzi atât de mari, iar în băi lipseau cu desăvârşire. Dându-şi jos fesul, redingota şi rufăria rămăsese gol, nu doar fizic, ci şi cumva sufleteşte, ceea ce îl făcu să se cutremure. Ochii adânci care priveau în oglindă vedeau în faţa lor o fantomă cocoşată. Un trup slab, puţin păros, alb ca spuma laptelui, un cap mare, disproporţionat faţă de corp, cutia toracică căzută în interior, urmele violete de arsură pe gât, pe abdomen şi pe piept, de la fierul încins cu care îşi calma durerile de stomac şi bronşita, un corp aplecat înainte de parcă o mare greutate îi apăsa gâtul, umerii laţi, dar lipsiţi de putere, o barbă vopsită negru, dar înspicată, şi apoi partea cea mai importantă: nasul. Nasul acela faimos în cele patru colţuri ale lumii. Nasul caricaturizat pe coperţile tuturor ziarelor şi revistelor din Paris şi Londra. Nasul imperial, cel care şedea pe faţa sa de când se ştia, cel care nu putea fi ignorat sau ascuns şi care fusese simbolul imperiului timp de treizeci şi trei de ani. De tot atâta vreme nu se putea obişnui cu nasul lui, şi se tot întreba de ce. Tatăl său, sultanul Abdul-Medjid, fusese un bărbat suplu, elegant şi frumos. Când purta pelerina de brocart şi acoperământul de cap brodat cu fir de aur părea, mai ales în ochii femeilor, un prinţ de basm. Unchiul său, sultanul Abdul-Aziz, deşi nu era zvelt ca tatăl său, avea pielea albă, ochii de un albastru deschis şi era atât de puternic, de se cutremura pământul pe unde călca. El însuşi observase scânteile din ochii doamnelor de la curtea franceză, în special ai împărătesei Eugénie, când fuseseră la Paris. Toţi ochii erau aţintiţi asupra unchiului şi a fratelui său Murad. La fel ca tatăl lor, acesta era zvelt, elegant şi cu o faţă plăcută. Franceza fluentă, interpretarea abilă la pian a propriilor compoziţii – valsuri, rondouri, barcarole – şi priceperea pe ringul de dans îl făcuseră preferatul doamnelor de la Paris şi Londra. Până şi regina Victoria îl observase. Fiind cel mai potrivit pentru curţile europene, Murad îi făcuse pe străini să viseze la un viitor frumos. Pusese chiar, la încoronare, să fie intonat imnul britanic.
Însă prinţului îmbrăcat în redingota de un gri anost ce-i ajungea până la genunchi, nimeni nu-i dădea pe-atunci atenţie. Uimiţi de măreţia unchiului şi a fratelui, occidentalii îl ignorau. Dar nu fusese chiar un dezavantaj. Tânărul Hamid avusese astfel timp să analizeze cu atenţie fiecare loc, fiecare lucru, fiecare persoană.
Uitându-se în oglindă, se întrebă pentru a mia oară: De ce? De ce? De şase sute de ani, doar cele mai frumoase fete intrau în harem. Care dintre miile de „Lebede“ rusoaice, rutene, franceze, circasiene, poloneze sau italiene avusese un asemenea nas de îl moştenise el, făcându-l să arate în halul acela?
De fapt credea că de aceea îl părăsise marea lui iubire, Firdevs, cea despre care nu ştia nimeni, şi de dorul căreia nu putea dormi nopţile. Deşi ea îi dăduse cu totul alt motiv, sultanul era sigur că micuţa circasiană îl respinsese tocmai din cauza nasului. Altfel de ce l-ar fi refuzat această floare de fată – cu ochi verzi, statură de chiparos şi păr precum inul, adusă din Caucazul în care fetele sunt crescute taman pentru a fi aduse la palatul din Istanbul, sunt învăţate religie, muzică, dans, cusut şi brodat – care avea şansa de a intra în patul lui, de a-i oferi poate un fiu, devenind astfel mamă de sultan?
Din când în când se uita la portretele strămoşilor lui, încercând să-şi găsească în ei asemănarea. Ce-i drept, portretele – vechi de sute de ani – erau mai mult figurative, dar existau şi unele făcute de pictori italieni aduşi la curte, precum cel al lui Mahomed Cuceritorul. Acest mare strămoş avea într-adevăr un nas acvilin, aproape adus peste gură, dar măcar era subţire. Nu-i strica înfăţişarea.
— Ce mi-e ciocul vulturului, ce mi-e nasul meu, oftă el.
Această obsesie a sultanului dusese la interzicerea cuvântului „Nas“, pe care, de altfel, oamenii îl foloseau de mii de ani. Pe tot cuprinsul imperiului era interzis; niciun gazetar nu-l putea folosi. Ca şi cum milioane de oameni ar fi rămas brusc fără nas. Chiar şi Sarayburnu1, numele plajei pe care se afla Palatul Topkapî devenise Sarayonu2. Când le alegeau fiilor mirese, mamele din Istanbul renunţaseră la preacunoscutul „Vai, cât este de frumoasă, are nasul şi gura ca o călimară“ în favoarea mai noului „Vai ce gură mică şi frumoasă are, de nici două migdale nu încap în ea“. Parveniţilor nu li se mai spunea că „Umblă cu nasul pe sus“. Nimeni nu mai spunea că are „Nasul fin“, oamenii nu mai dădeau „Nas în nas“ pe Podul Galata, iar părinţii nu-şi mai dojeneau copiii cu „Scoate degetul din nas!“.
Nasul devenise cea mai importantă problemă pentru cetăţenii imperiului. De fapt şi problema populaţiei era complicată, ajungând spre douăzeci de milioane de locuitori după pierderea treptată a unui milion şi jumătate de kilometri pătraţi prin declararea independenţei Tunisiei, Egiptului, Ciprului, Serbiei, Muntenegrului şi României, toate întâmplate sub domnia lui, dar pe care prefera să le dea uitării.
Sub umărul drept îi apăruse o bubă roşie care-l deranja foarte tare. Probabil era unul dintre furunculele care apar în mod obişnuit. Îl pipăi să vadă dacă se întărise, era tare, urma să se înmoaie, să se coacă, să se umple de puroi, şi apoi să se spargă. Sultanul ştia să aştepte liniştit momentul în care se întâmpla asta, altfel ar fi murit şi el ca onorabilul înaintaş, sultanul Selim cel Necruţător3, care murise din cauza unui furuncul pe care şi-l storsese în baie, înainte de a se coace pe deplin. Când furunculul ajungea la mărimea potrivită sultanul îl chema pe Hassan, un chirurg amator cu pregătire militară. Hassan sugea furunculul căruia îi dăduse capul, şi aşa îl elimina. Era atât de priceput la asta Hassan şi nu lăsa nici măcar o părticică de inflamaţie în sfântul său trup, încât sultanul îl ridicase în funcţie. Dar, din păcate, Hassan nu era acolo. Nu ştia ce avea să facă atunci când furunculul avea să scoată capul.
După ce se spălă cu apă rece, se şterse cu o bucată de cârpă înflorată pe care i-o întinse eunucul prin uşă, îşi îmbrăcă redingota gri şi îşi puse fesul. Mai târziu avea să afle că peştimanul de ocazie era o bucată dintr-una dintre rochiile luate în grabă de cea mai tânără soţie şi avea să-i mulţumească pentru asta.
După ce ieşi din baie scrută îndelung căpriorii uşilor, balamalele, ferestrele înalte de doi metri şi parchetul, de parcă ar fi fost un inginer venit să examineze clădirea, şi nu un sultan exilat în acel conac. Apoi spuse:
— Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe meşterul care a făcut lucrările astea-n lemn. Ori e dintre grecii din Istanbul, ori e italian. E greu să găseşti în Salonic un om care să facă aşa ceva. Totul este minunat. Dar, de fapt, ar fi uşor de aflat. Dacă scoatem două lamele de parchet o să aflăm, spuse el în gura mare.
După cum se zvonea, grecii din Istanbul puneau praf de cărbune sub parchet pentru a împiedica carii să mănânce lemnul sau să apară alţi paraziţi. În toată lumea, doar meşterii greci din Istanbul făceau asta. Prin urmare dacă ar fi scos parchetul şi s-ar fi uitat dedesubt ar fi putut afla naţia meşterilor care creaseră ceva atât de rafinat. Ar vedea că sub parchet este praf de cărbune şi astfel, aşa cum spusese deja, ar fi evident că totul ieşise din mâinile unui meşter grec din Istanbul. Fetele, cu gândul la soldaţii care rătăceau prin grădină şi ar fi putut să-l vadă, îl implorară să renunţe. Înţelegeau că sultanul încerca să ascundă în acest fel golul din suflet, dar a scoate parchetul nu era deloc o soluţie. Atât au insistat, că, până la urmă, sultanul a fost de acord. Apoi se duse în camera lui, calculă direcţia Kaabei4, îşi făcu rugăciunea pe covoraş, şi apoi îi porunci cămăraşului:
— Spune-le politicos soldaţilor că vreau să-l cunosc pe comandant.
Parchetul nu-l mai preocupa acum.
1 Nasul/ vârful palatului (turcă).