Julian Barnes este un reputat scriitor şi critic literar englez a cărui operă a impus câteva expresii noi ale temelor universale de reflecţie, pe care le-a urmărit timp de decenii, transpunându-le într-o viziune literară postmodernă şi pentru care a obţinut numeroase premii internaţionale. Opera sa poate fi structurată în trei secţiuni, care fuzionează pentru a susţine aceeaşi pledoarie a unui moment existenţial de valorizare a propriului destin. Autobiograficul este tema principală, concretizând reflecţiile în romanele Metroland (2004), o scriere despre copilărie, adolescenţă şi tinereţe, Sentimentul unui sfârşit, cu amintiri despre trecut şi despre sincopele memoriei care alterează fluxul diacronic al reconstituirii destinului. Acestora li se adaugă nuvelele şi povestirile Tristeţi de lămâie, cu o evidentă atitudine împotriva sfârşitului implacabil al vieţii, şi Puls, despre începutul şi sfârşitul vieţii, arc peste timp în care plasează experienţele reuşite sau eşuate. În aceeaşi cheie a reconstituirii unui destin se încadrează a doua direcţie de scriere, memoriile, prin volumele Nimicul de temut (2009) şi Niveluri de viaţă (2023).
Julian Barnes este un erudit şi va amprenta scrierile sale cu detalii de viaţă şi reflecţii asupra unor mari nume ale culturii universale, definindu-şi astfel a treia axă a scrierilor. A scris despre Dmitri Şostakovici (Zgomotul timpului, 2016), despre autorul Educaţiei sentimentale, axat pe tema iluziilor pierdute în viaţă (Papagalul lui Flaubert), despre simbolistica madlenei lui Proust (Plecare, plecări), după ce Proust fusese chiar personajul romanului Bărbatul cu haină roşie.
Reţinem ca element de identificare pentru un prim sau secund nivel al operei ideea de jurnal intim, cum este Elisabeth Finch (2022), un roman despre iubirea dintre o universitară şi un student şi gestul tânărului de a descoperi jurnalele intime ale profesoarei după moartea acesteia, un mod de reconstituire din perspectivă comparativă, confesiunea în faţa unei pasiuni şi descătuşările emoţionale în jurnalul intim.
Romanul Plecare, plecări este declarat a fi ultima scriere a autorului. „E o carte mai greu de dus decât de tradus, pentru că ştii că este ultima”, afirma scriitorul şi traducătorul Radu Paraschivescu la momentul lansării în România a acestui roman. Julian Barnes concepe o scriere complexă, un mix-roman cu accente evidente de eseu filozofic şi axat pe date recognoscibile autobiografice. Romanul, pentru că structura narativă şi amplitudinea perspectivelor de abordare psihologică a personajelor îl încadrează în acest gen literar, a fost semnalat ca o repunere în cadrele reconstituirii a unei iubiri dintre Stephen şi Jean, o primă poveste în tinereţe, şi o reluare a acesteia după decenii, la ambele momente scriitorul fiind mijlocitorul. Cei doi nu au vorbit niciodată despre anii cuprinşi între aceste două etape de viaţă, patruzeci. Este o redescoperire şi o nouă sintagmă, noi vechi prieteni, pentru că este o altă perspectivă de a evalua relaţia, dinspre sfârşitului iminent.
Ceea ce considerăm că ar conta în analiza acestui roman este ideea de meditaţii asupra memoriei. Julian Barnes abordează o imagine proiectată în interior, memoria ca un amalgam de reminiscenţe despre degradare şi înfrumuseţare, cu sursă primară amintirea autobiografică involuntară şi cu teama de a nu deveni mnemonist, o pendulare între lumea imaginaţiei în care trăia şi lumea reală, în care era musafir ocazional. Autorul precizează două repere necesare în receptarea scrierii: va exista o poveste în interiorul poveştii, dar nu acum, şi „Asta va fi ultima mea carte”. Povestea are început şi sfârşit. Mijlocul trebuie umplut cu amintiri, reconstituiri, reconsiderări ale unor fapte care s-au estompat în memorie. Astfel, se constituie un jurnal cu spectrul a două morţi, din cauza Covid-ului şi a leucemiei. Este un roman din perspectiva sfârşitului vieţii, o continuare a unei scrieri anterioare cu aceeaşi temă, de această dată autobiograficul fiind cadrul de referinţă. În aşteptarea sfârşitului, umple golul cu amintiri. Cum se face selecţia amintirilor? Spectrul sfârşitului în boală impune grila de selecţie marcată de tristeţe. Întregul roman-jurnal este naraţiunea unui „Gol de aşteptare”. Sunt reactivate amintiri pentru a crea fluiditate poveştii de viaţă şi mai ales a umple absenţa, semnificând de această dată inactivitate, izolare, ţintuitul la pat până la final. Existenţa celor două „Goluri” conferă amintirilor un dublu rol, de reconstituire în diacronie a destinului şi de proiectare ca o platoşă emoţională în aşteptarea sfârşitului. Sunt conturate astfel cele două abisuri existenţiale de reamintiri, de acoperire a unui timp al întâmplării sfârşitului, morţii, iar scriitorul este punctul de echilibru, balanţa între „A fost” şi „Nu va mai fi nimic” altceva decât trecutul. Viitorul este numai o retrăire a trecutului sub spectrul lui Thanatos. De aici derivă meditaţiile asupra memoriei. „Nici fericirea, nici suferinţa nu sunt controlabile. Veselia, plăcerea, interesul pasionat – la fel ca negativele lor fotografice, tristeţea, durerea şi plictiseala – se revarsă asupra-ne în valuri” (p. 57). Sub tăvălugul acestor valuri este lupta cu amintirile recuperate sau iluzorii.
Cei doi îndrăgostiţi sunt marcaţi de tragedie: „Tragedia lui e că poate iubi, dar că iubirea lui nu poate fi acceptată. Tragedia ei e că nu poate iubi, dar că ceea ce oferă e acceptat ca iubire” (p. 100). „Scriind despre ei, «confundasem realitatea» până a ajunge la a fi «mnemonist de meserie», trecând graniţa dintre lumea imaginaţiei şi lumea reală”.
Memoria înseamnă identitate, subliniază autorul, şi păstrarea acestei identităţi şi în situaţia de liminalitate este procesul cel mai dificil. Îl aminteşte în acest sens pe Henry James, cel care a scris că unul dintre efectele morţii este că „Netezeşte cutele” persoanei pe care ai cunoscut-o. „Figura conţinută de memorie este comprimată şi intensificată; stricăciunile au dispărut de pe ea, iar nuanţele au încetat să conteze; ea reprezintă, distinct, câteva lucruri estimate şi preţuite, în loc să reprezinte, nebulos, un rol de posibilităţi”.
Romanul-jurnal este şi un exerciţiu de mnemotehnică, sarcina amintirii libere în circumstanţe de limită (boala) fiind ajutată de mediatori mnezici, iar în acest caz, elementul reper din În căutarea timpului pierdut e madlena. Este o recuperare a unei confesiuni epice bazate pe concepţia bergsoniană şi pe teoriile freudiene. Procesul de anamneză şi de reevaluare a unor secvenţe de viaţă păstrate ca amintiri vor fi selectate pentru a umple un spaţiu-timp aşa cum îşi doreşte autorul, pentru că selecţia este subiectivă, iar el nu este în contact cu personaje, fotografii sau dialoguri care să-i reactiveze reminiscenţe de amintiri, ci şi le construieşte la limita imaginarului.
Julian Barnes, deja celebru prin romanul Sentimentul unui sfârşit, pentru care a obţinut The Man Booker Prize, scrie roamnul-jurnal Plecare, plecări pentru a-şi ilustra concepţia asupra revenirii dinaintea Marii Plecări, pentru a justifica plecările din viaţa sa. Este o singură reală plecare şi mult mai multe circumstanţiale. Relaţionând aceste episoade, doreşte cunoaşterea imaginantă, la antipodul cunoaşterii pure, simpla luare la cunoştinţă. Este un efort implicit al gândirii de a lua contact cu prezenţele, care au devenit voalate imagini păstrate în amintire. Conform teoriei lui Jean-Paul Sartre expuse în Imaginarul, rezultatul este o degradare a cunoaşterii „Care nu mai vizează raporturile ca atare, ci drept calităţi substanţiale ale lucrurilor. Aceste cunoaşteri imaginante vide (s.n.) – pe care Spaier le numeşte aurore ale imaginilor – sunt foarte frecvente în viaţa conştiinţei” (Ed. Spandugino, ZetaBooks, 2023, p. 129). Efectul final este că subiectul nu ştie dacă a avut de a face cu „Imagine fulger” sau cu o „Auroră a imaginii”. Este criptomnezie, este un act artistic asumat pentru a realiza o creaţie literară, de unde şi natura romanului-jurnal-eseu. Aceasta este graniţa între realitatea imediată şi realitatea imaginată, iar vidul este umplut cu amintiri imagini fulger şi aurore ale imaginii. Balanţa dintre cele două grupuri de amintiri conferă naraţiunii mirajul plecărilor succesive dintr-o lume cu experienţe diverse spre o lume unde plecarea este plecare. Declarată a fi ultima carte a autorului, ea se constituie într-o Carte-Plecare.