Am primit la redacţie Poveşti de Paşti. Antologie gândită de Menuţ Maximinian. E cum nu se poate mai potrivit, dat fiind că se apropie sărbătoarea Învierii, iar scriitorii, fie ei literaţi , fie umanişti, în genere, au ştiut dintotdeauna cum să ne îmbogăţească zilele mici sau mari. Volumul, apărut la editura transilvăneană Charmides, se deschide cu un poem de George Coşbuc intitulat La Paşti, din care preluăm, unii dintre noi amintindu-ne: „Biserica, pe deal mai sus,/ E plină astăzi de lumină,/ Că-ntreaga lume este plină/ De-acelaşi gând, din cer adus:/ În fapta noastră ne e soarta/ Şi viaţa este tot, nu moartea.// Pe deal se suie-ncetişor/ Neveste tinere şi fete,/ Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;/ Şi-ncet, în urma tuturor,/ Vezi şovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână”. În continuare, întâlnim două poeme semnate de Varujan Vosganian, din care îl preluăm pe cel intitulat Vinerea mare: „Ducem, de Paştele Morţilor, împrejurul bisericii, sicriul,/ ieşim, pe uşile largi, spre apus, apoi spre miazăzi./ Sicriul e mic, aşa cum se obişnuieşte pentru morţii cei vechi/ şi împuţinaţi. Noi nu ştim dacă e cel adevărat./ Ne opintim de parcă ar fi.// Urcăm spre lumină. Solzii, spre glezne./ Pe ochi ne creşte o pieliţă albă, cu cât mai aproape,/ cu atât mai orbi./ Ei trec pe dedesubt, alungindu-se în convoaie, iar corbii/ se rotesc pe deasupra. Visele mele/ sunt o aruncătură de corbi.// Vin apoi rădăcinile de răchită, spre miazănoapte./ Frunţile noastre sunt lespezi şi groapa aceasta e făcută de om/ dar în ea om n-avea să se-ngroape.// La început a fost umbra. Către ea ne-ndreptăm./ E-atâta linişte de parcă urechea stă lipită de ureche, s-asculte./ Noi nu mai ştim cine pe cine duce. În lumea umbrelor/ e de-a-ndoaselea totul./ Acolo, la rădăcina zidului, sicriul ne duce pe noi, ca o luntre”. Despre multiplele semnificaţii ale Paştelui scriu şi: Ioan-Aurel Pop, Sabina Ispas, ÎPS Andrei Andreicuţ, PS Macarie Drăgoi, Olimpiu Nuşfelean, Ioan Pintea, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Leo Butnaru, Constantin Cubleşan, Simona-Grazia Dima, Gellu Dorian, Ion Mureşan, Doina şi Ilie Rad ş.a.
Un text deosebit, despre trasul clopotelor, este cel semnat de Ion Mureşan: „Acolo sus, atârnate de grinzi groase şi vegheate noaptea de porumbei sălbatici şi de lilieci, clopotele sunt centrul sonor al satului, glasul cu cea mai înaltă autoritate. Ele cheamă la rugăciune şi vestesc dacă cineva a murit, ele, bătute în dungă, anunţă primejdii (a luat foc casa cuiva?) ori împrăştie norii grei de grindină. Puţini sunt oamenii dintr-un sat care ştiu să tragă clopotele. Funia trebuie apucată într-un anume fel, mâinile urmează o traiectorie aproape circulară (o traiectorie pe care, dacă ai desena-o, ar fi cam aceea care descrie în manuale mişcarea electronilor), cu opriri şi smâciri bine cumpănite pentru ca de sus, din turn, clopotele să-şi lanseze peste depărtări mesajul codificat.// […] Cu toate acestea, niciun meşter clopotar nu reuşeşte să facă clopotele să cânte atât de frumos cum poate să le facă să cânte un copil”.