Volumul 7 povestiri despre sfârşitul lumii de Florian Mihalcea e între cărţile ce vin târziu, foarte târziu. O lungă paranteză se închide cu actuala apariţie, după debutul editorial în Gustul livezii (Facla, 1985), volum colectiv, această ultimă găselniţă a regimului comunist în materie de editare mizerabilă.
În neverosimilul răstimp de patru decenii, viaţa timişoreanului nostru a dat un ocol ce seamănă cu o deturnare de destin. N-a fost chiar o dezertare de la scris, ci de la literatură, o poveste pe care Florian Mihalcea ar merita s-o spună cândva pe-ndelete. În zilele din decembrie ’89, el s-a numărat între tinerii ce au protestat pe străzile oraşului, iar de atunci nu s-a mai putut opri: a fondat, alături de alţii ca el, nu mulţi, Societatea Timişoara şi ziarul omonim, a participat la celebra Proclamaţie, cu ale ei puncte fierbinţi, a scris sute de articole în presa democratică, la Europa liberă şi BBC – şi, mai ales, mai ales, decenii la rând a păstrat în viaţă Societatea şi Proclamaţia, ca un fidel între fidelii paznici ai templului. Azi se vede că bine a făcut, de vreme ce aspiraţiile europene ale timişorenilor sunt mai valabile ca niciodată pentru toată ţara.
Revenind la volum, lectura lui ar fi o experienţă prea amară, dacă la mijloc, între cititor şi lumea ce i se propune, n-ar exista o foarte vizibilă muncă de artist. Povestirile acestea, scurte şi foarte scurte, fac parte dintr-un univers coerent, care aminteşte persistent de România comunistă, prin detalii şi atmosferă. E o lume în pragul extincţiei, închisă în singurătate, frig, sărăcie şi alienare. Fiecare povestire, comprimată ca o fotografie, e prefaţată de un verset din Apocalipsa după Ioan. Între textul sacru şi proză nu există o legătură aparentă, una nefiind ilustrarea celeilalte. Forţa înfricoşătoare din textul biblic stă în contrast deplin cu agonia consimţită din universul bucuros parcă să se reducă la neant din fiecare pagină. Însă povestirile par să anunţe un final iminent. Poţi înţelege din această proză angajamentul aş zice politic al unei sensibilităţi captive într-un univers kafkian fără ieşire.
Lectura însă nu e apăsătoare decât în parte, după cum nu e neapărat apăsător un requiem, fiindcă textul în sine seduce prin justeţea ireproşabilă a stilului. Vezi din capul locului că fraza are ritmul ei bine stăpânit, măsurat, fără urmă de excese stilistice şi artificii. Eliminarea asperităţilor până la obţinerea limpezimii şi adecvării nu se poate obţine fără un îndelung travaliu de amănunt.
Viorel Marineasa, care semnează un cuvânt înainte, identifică pe bună dreptate duhul discret al lui Poe, al lui Mircea Eliade, al latino-americanilor. Între aceştia din urmă, cel mai aproape de imaginarul povestitorului mi se pare Borges. Lumea lui Mihalcea e deopotrivă realistă şi fantastică, dedublată în imaginar, labirintică, poetică, construită pe o ţesătură geometrică, iar această ţesătură de adâncime contrapune feţei sordide a realităţii un soi de frumuseţe neaşteptată, arhitectonică, umbra mâinii scriitorului, care stabileşte simetrii şi proporţii.
Unele povestiri rămân pregnant în memorie.
Rămas singur în casă, după plecarea copiilor, omul se gândi să-şi ridice un monument pentru eternitate, o casă, de fapt – aflăm asta treptat –, un mausoleu, de formă concentrată la extrem, adică o sferă care se închide treptat de jur împrejur şi deasupra capului, până la ultima cărămidă dublu arsă pe măsură. Se dau amănunte, măsurători, vezi poarta pe care au ieşit copiii în urmă cu mai mulţi ani, simţi consistenţa argilei şi percepi singurătatea deplină a omului. Ca un fluture ce se înmormântează în propriul său cocon, personajul restrânge treptat vederea cerului până când sfera se închide cu totul. E linişte. E perfect. Nu mai e nimic altceva... Nimic.
Concluzia tuturor celor şapte ori patru fac douăzeci şi opt de povestiri aceasta este: reducerea la nimic.
Cine a uitat cum a fost pe vremurile, cum se zice, de tristă amintire, să citească paginile acestea, ce au un aer familiar şi multă stranietate. Personajul se trezeşte în zi de luni ca de obicei, ca şi cum ar merge şi în prima lui zi de concediu la fabrică. E frigul polar din apartamentele noastre îngheţate şi jilave. Se face ceaiul de dimineaţă, se îndură gerul ce emană din calorifere, se deschide frigiderul, se aud sunetele familiare din blocul turn, apa ce se trage în veceuri, paşii târşiţi pe beton, toate cum ne sunt cunoscute. Apoi, plecarea grăbită la serviciu, nu cumva să rateze ultimul autobuz. O ultimă privire spre etajul şase, unde se vede lumină şi geamuri uitate deschise. Personajul se întoarce cu gândul că ratează ziua de muncă, urcă precipitat scările, lumea e alertată că apartamentul vecinului a fost spart. Înăuntru, el însuşi, contrariat de lumea ce se buluceşte la uşă în prima lui zi de concediu.
E în aceste povestiri ceva mai mult decât un joc de imaginaţie: o expresie concentrată a existenţei la limită, la limita pulverizării. Rădăcinile acestui sentiment de pulverizare se alimentează din anii de dinaintea revoluţiei. Nu ştiu dacă textele acestea au prins formă atunci sau nu, dar cu siguranţă că Florian Mihalcea le-a lucrat până când a obţinut aceste miniaturi cu aer definitiv.