se lasă toamna
râdem şi lumina ne-apasă, iarba se naşte hexagonal, cu zâmbete,
dealuri şi câmpii
privesc şi număr sorii oraşului atârnaţi de ţevi înalte, forjate, intersecţii precum
ghirlande de globuri deasupra
clădirilor cu ochi
în care frigul nopţii se topeşte.
un câine se sprijină de-un uber,
gânduri care
stau ca o rugăciune pe faringe
rostogolite prin staţii de metrou, printre uşi semideschise în lift
prin biroul cu foi mâzgălite şi abonamente nedecontate.
/oraşul ăsta macină pe nesimţite/
aud sirenele, globuri care se ciocnesc, buze presate de alte buze, tristeţi de alte tristeţi,
pereţi, susurul duşului pe buze, degete, amintiri în colivie, flori presate în dicţionarul mamei,
strigăte de păsări dispărute
frigul, singurătatea şi cafeaua de la Starbucks îmi pulsează sub cearcăne
aprind becul
nu-s la mare
sting lumina
şi-ncerc iar.
Tablouri
I. Iubitul meu mă înconjoară
cu braţul lui albastru
o să fim peco-ul uitat de la intrarea oraşului
copiii noştri nu vor avea ochii ca marea
sau cerul
nu-mi vor aminti de valuri.
II. Mi se pare că majoritatea pădurilor au aceeaşi formă de la depărtare,
un tunel verde turtit la capăt. Aleg cu grijă firele de lavandă de parcă
îmi caut firele albe de păr.
III. Îmi este frică de apele adânci, când eram copil, balta din sat mi-a lovit
creştetul. Peste câţiva ani i-a lovit trupul vecinului de 12 ani
vreo juma’ de zi.
Visez că mă scufund.
IV. Liniştea şi frica pot lovi simultan.
***
revolverul mă va prinde nepregătită
când va sparge cerul roşu peste
corpul meu în zăpadă
rugăciunile vor fi
frânturi de frecvenţe radio de pe autostrada plină de ceaţă
cadavrul ce-l ascundem sub ochii tuturor
va rămâne secretul nostru.