În principiu, valoarea unei opere ar trebui să fie indiferentă la ideologie şi nu să depindă de ea
– Vă urmăresc pe Facebook şi constat că două lucruri postaţi cu predilecţie: copertele cărţilor primite de la autori şi tulpini de măslini bătrâni. De unde pasiunea pentru măslini? Care ar fi „Mesajul” acestor postări?
– Acuma să nu-ţi închipui c-aş fi cel mai mare mâncător de măsline (deşi nu mă dau în lături...). Am nimerit într-o zi peste un site italian care propovăduieşte tot felul de arbori, dar cu deosebire măslini din Puglia (unde, din câte am aflat, ar creşte cam 60% din măslinii italieni). M-a şocat faptul că măslinii pot trăi – şi pot produce încă fructe după – mii de ani. Mi s-a părut o metaforă-eveniment a continuităţii – şi a însoţitorului istoriei (să nu spun chiar martor). Gândeşte-te că poţi mânca azi din acelaşi măslin din care a mâncat Horaţiu (sau Platon, dacă treci marea), de nu cumva chiar dintr-un măslin din livada lui (mă şi mir că nu s-a găsit un italian isteţ care să vândă „Olive dall’orto di Orazio”). Parcă te văd cum ai cumpăra fără să eziţi! Uite că putem fi în „Comuniune” cu ei nu doar citind ce-au scris, ci şi luând masa, peste timp, împreună. În plus, măslinii vechi sunt foarte expresivi statuar şi adesea cu nişte tulpini expresioniste făcute de un mare artist. E clar că-s lucrări de artă, nu doar vestigii vii ale istoriei. Plus măslinele, fireşte... Aşadar, am avut trei argumente. Destule, aş zice. Şi, oricum, n-aveam ce isprăvi personale să afişez.
– Încălzirea globală are şi unele avantaje: aclimatizarea mai uşoară a anumitor plante. Aveţi măslini în grădină?
– La mine-n livadă mi se pare că încălzirea globală încă n-a ajuns. Am încercat cu măslini, cu kiwi, cu rodiu, cu smochin..., dar toate au fost încercări ratate. Să vedem noua serie de smochini dăruită de Traian Ştef. Vouă, în Banat, ce vă pasă? Vă cresc măslinii şi fără să-i plantaţi.
– Fiindcă suntem pacifişti, de asta. Dar să intrăm în grădina literelor. „Din protagonistă, literatura a devenit brusc figurantă şi cititorii au lăsat-o de izbelişte”. Vă aparţine constatarea şi, cum mi-e imposibil să vă contrazic, vă întreb: mai are vreo şansă literatura – artă care solicită publicului timp îndelungat şi atenţie prelungită – să se reabiliteze? Dacă da, care ar fi aceea?
– Drept să-ţi spun, eu nici nu vreau să mai ajungă (nu să se „Reabiliteze”, că n-are de ce) cum a fost, pentru că asta ar însemna să revină şi vremurile în care a fost. Ca să fie iar „Protagonistă”, are nevoie de interdicţiile şi supravegherea de atunci, pentru a putea complota cu cititorii. Îi trebuie un climat de ostilitate ca să fie bravă şi eroică. În vremurile noastre (dacă mai durează), pot fi protagonişti doar câţiva scriitori – „Scriitori-cult”, cum e Cărtărescu la noi, dar nu literatura ca atare. Acum nu joacă singură. Atunci n-avea, practic, nicio concurenţă, pe când acum se înghesuie în faţa interesului public domenii care o eclipsează mai cu totul. Nu prea mai are loc (măcar că industria publicitară se străduieşte şi pentru ea, dar cu fonduri modice). Dar, decât să stăm iar cu toţii în ghetou, mai bine să stea doar literatura.
– Spuneţi într-un interviu: „Se ştie că dacă poezia nu e întocmai cum e firea, ceea ce adesea se întâmplă, poetul cu siguranţă trişează”. Mi-a căzut falca, recunosc. Cum adică? Păi nu cu imaginaţia lucrează un poet, nu fabulează, nu-şi iese din propria piele şi condiţie, din propriul univers, nu e în răspăr cu el şi cu lumea când scrie? Vă rog să-mi explicaţi pe larg ce-a vrut să spună criticul.
– E rândul meu acum să păţesc ce-ai păţit tu. Cum adică? Tocmai imaginaţia, care vine din locuri incontrolabile, profunde, şi care e elementul cel mai autentic, mai genuin – şi cel mai sălbatic, imposibil de domesticit, în continuă activitate arteziană –, să fie elementul cu care poetul trişează? În fapt, e singurul cu care poetul nu poate trişa (şi pe care nu-l poate trişa) şi e cel care-i relevă cu adevărat firea. Imaginaţia şi mecanismul imaginativ sunt determinate de cauzele cele mai oculte. Fenomenologii imaginarului pe bună dreptate s-au oprit doar la descrierea şi clasificarea ei, căci imaginaţia porneşte probabil chiar de sub straturile arhetipale inventariate de psihanalişti. Oricâtă manipulare a ei şi-ar propune un poet şi oricât ar dopa-o cu referinţe culturale, ea e elementul care se impune peste orice strategie (şi atunci când lipseşte). Nu degeaba a constatat Bachelard că e determinată de o afinitate inalienabilă faţă de unul din cele patru elemente – ceea ce înseamnă că e o relaţie cu cosmosul mult mai imperativă decât orice relaţie socială sau culturală (poetul nu e doar fiul părinţilor, ci şi, în primul rând, al lumii; sau, cum zicem în Tatăl nostru) şi că nu-şi poate ascunde această determinare care se străvede, de fapt, tocmai acolo unde poetul vrea s-o mascheze. Imaginaţia nu e casa de vacanţă a poetului, unde el fuge de sine şi de lume; e chiar casa lui. Se vede asta numaidecât nu la poeţii care fac paradă de imaginaţie şi o cultivă ca debordanţă, ci la cei care par lipsiţi de ea şi care aleg poetica notaţiei „Realiste”. Minimalismul e, de fapt, un manifest imaginativ negativ, oricâtă retorică anti-imaginativă ar folosi poetul. Minimalistul nostru absolut, Bacovia, pornea de la notaţie ca să ajungă, neabătut, la apocalipse. Şi acolo nu ajungi fără să ai vedenii şi să nu trăieşti realitatea imediată ca pe o halucinaţie. Poeţii cu imaginaţie mai slabă se bizuie pe deconstrucţia imaginativă şi-şi transformă handicapul într-o teorie sau „Opţiune” poetică. Dar fără fundament imaginativ, minimalismul e doar un fel de „Drept de superficie” şi un soi de metafizică a imanenţei opace. Celălalt mare minimalist al nostru, Mircea Ivănescu, e de fapt un traficant clandestin de imagini, dosite premeditat sub sporovăială şi făcute să pară irelevante. Ca să fii minimalist autentic ai nevoie de multă imaginaţie pe care s-o comprimi în insignifianţe. Pe de altă parte, conflictul dintre poet şi lume – de care zici – e unul strict social, căci poetul cu societatea e în conflict (afară de Cecco Angiolieri, care ar fi distrus toată lumea, fără discriminări), nu cu lumea înţeleasă drept cosmos. Militanţa poeţilor, că-i pe faţă, că-i ascunsă, e pentru o societate mai dreaptă, mai puţin cinică, mai puţin depravată, dar nu e împotriva ordinii cosmice. Şi adesea se datorează doar axiomei că poetul e excepţia socială (nu vă puteţi rupe cu totul de mitul „Geniului” care e altfel decât muritorii). Zici că poetul scrie în răspăr cu sine? Aşa ceva nu poate face, dar adesea vrea să scrie „În răspăr” cu propria poezie, vrea s-o controleze şi s-o ducă unde vrea el. Când reuşeşte asta, sigur rezultă o poezie ratată (de nu cu totul, cel puţin pe jumătate). Poezia nu se lasă scrisă decât cum vrea ea. Cum a zis Eco: intentio operis e mai puternică decât intentio auctoris. Iar în această intenţie a operei componenta esenţială e imaginaţia, fie ea reprimată, fie descurajată; dar afară nu poate fi dată. În poezia înverşunată să folosească exclusiv notaţia de imediate, tale quale, trebuie să se întrevadă crima împotriva imaginaţiei. Orice notaţie de banale are urme de sânge.
– Ce vi se pare că aduc nou, în literatura noastră, poeţii de 20-30 de ani?
– Chiar nou aduc doar noutăţi de pe vremuri avangardiste şi post-avangardiste. Marca lor generală pare a fi poetica frustrărilor şi tupeul confesiv, un fel de confesiune arţăgoasă, provocatoare. Deocamdată stau toţi înghesuiţi pe „Pragul necesar al realului” şi cred în poetica tautologiei dintre viaţă şi poezie. Nu fac „Saltul” dincolo de prag şi stilizează viaţa prin reducţie la coşmaresc şi depresiv. În principiu însă, viaţa e un lucru mai complex, dacă-mi pot permite să vorbesc precum Hagi, şi are mai multe etaje decât parterul cotidian şi mai multe dimensiuni decât insignifianţa ca destin al realului şi poetului. Văd că au mare încredere în ei înşişi şi că se încurajează fratern, ceea ce e firesc, toate generaţiile au făcut la fel. Pasul pe care vor trebui – dacă vor putea – să-l facă e să instaureze o nouă imaginaţie. Nu-i un lucru uşor, presupun, dar au existat câteva paradigme imaginative de la romantism încoace – şi începând cu el – care s-au cam consumat. E momentul pentru una nouă. Poate le va veni în ajutor noua orânduire tehnologică a comunicării. Dar dacă vor pierde esenţa umanului nu va fi decât o repetiţie a unui fel de textualism ca ocupaţie de cabinet. Un fel de „Avem ceva talent, ce să facem cu el?”. E inconfortabil să ai talent şi să nu ştii în ce să-l investeşti. E mai rău decât dacă nu l-ai avea. Cei mai mulţi par să-l aibă, dar deocamdată fac doar exploatări biografice (sau biografiste). Sacul ăsta nu e însă fără fund.
– Când totul e azi ideologie, poate literatura să nu fie ideologizată? Credeţi în „Autonomia esteticului”?
– Sunt atât de anacronic încât aş putea zice că mai cred în ea. Dar „Autonomia” asta a fost totdeauna ceva relativ. Criteriul estetic nu pretindea altceva decât că toate componentele unei opere sublimează în valoarea acesteia. Inclusiv cel ideologic. Altfel, literatura nu-şi poate exorciza ideologia, o profesează vrând-nevrând. Orice peisaj are inclusă o ideologie. O frunză ce cade, o floare ce se usucă presupun de la sine o ideologie a reprimării. Dacă frunza cade abrupt, e clar că a fost o execuţie. Dacă e legănată de vânt, e o înmormântare de alint... etc. Ideea e ca niciuna dintre valori/ componente să nu devină suverană. Acum însă, sub presiunea politicii corecte, ideologia devine privilegiată şi tinde să fie singurul criteriu de evaluare. Dar niciun criteriu n-are drept la exclusivitate, ci doar un drept la convergenţă. În principiu, valoarea unei opere ar trebui să fie indiferentă la ideologie şi nu să depindă de ea. Aş zice că se pot scrie opere valoroase pe orice suport ideologic. E însă drept că ideologia unei opere e elementul care ne determină să-i acordăm agreement-ul – sau nu. Are, aşadar, o funcţie mai persuasivă decât a altor elemente. Totul e să nu acumuleze toate funcţiile evaluative.
– Sunteţi un bun cunoscător al literaturii scrise de femei, în special al poeziei, aţi citit şi aţi comentat o serie de autoare cunoscute şi mai puţin cunoscute în volumele care vă poartă semnătura: Zece femei, Ardelencele, Fete pierdute: notiţe pentru o istorie a poeziei feminine româneşti .Fiindcă-i evident că poezia română a fost dominată, prin număr, de bărbaţi, cum arată „Portretul” poeziei scrise de femei? Care îi sunt trăsăturile comune? Ce îl diferenţiază, generic, de portretul poetic masculin?
– Dacă Jung are dreptate şi-n compoziţia noastră e decisiv raportul animus-anima, dialectica acestuia ar trebui să se vadă şi-n manifestările creative. De fapt, tocmai aici mai degrabă în caz că, într-adevăr, tot ce e numinos, neliniştitor, toată anxietatea şi graţia sunt produse de anima. Asta înseamnă că partea feminină din noi e responsabila principală pentru creativitate. Eu cred că există un marcaj de gen creativ şi că semnele lui pot fi găsite, chiar dacă e nevoie de vreo hermeneutică mai specială. A fost uşor atâta vreme cât literatura feminină se putea descrie prin sensibilitate şi sentimentalism, prin gingăşii, rafinament şi lamentouri, dar deja între războaie scriitoarele au început să-şi prigonească feminitatea, iritate de prejudecăţile care le acordau doar un rol de rangul doi şi un domeniu fără idee. Exorcizarea acestei feminităţi a scrisului a devenit tot mai manifestă, iar după proletcultism (care şi el atentase la regimul genurilor), poetele – în principal ele – au trecut la un fel de îmbărbătoşire, proclamând – prin Angela Marinescu, bunăoară – că ele sunt poete care au cojones. Dar tocmai această iritare faţă de propria condiţie şi proclamaţiile de emancipare au devenit noile semne ale complexului. Optzecistele au devenit sarcastice faţă de feminitate şi au încercat s-o compromită, transformând în grotesc „Eternul feminin” şi misteriozitatea feminităţii. Exasperarea aceasta a fost preluată şi adusă la feminismul de azi, dar tocmai această exasperare, devenită victimaj, a realertat componenta feminină, folosită acum în isterie confesivă. Asta, ca să zic aşa, la nivel ideatic şi comportamental, la nivel de doctrină, de atitudine, dar cred că se poate demonstra în registrul infra-poetic (nu eu, dar cineva mai subtil) că şi imaginaţia e determinată şi marcată feminin, nu doar efuziunile. Cred că se vede în structura imaginilor, dar acum sper că nu vei avea pretenţia s-o şi demonstrez. Ia-o ca pe o axiomă.
– Cum consideraţi că se câştigă autoritatea în critică? În afară de o tribună unde să se manifeste constant, ce-i mai trebuie unui critic ca să devină o autoritate literară?
– Chiar mă întrebam care va fi întrebarea în care mă vei lua uşor şi cu drag peste picior. Asta mi se pare chiar potrivită – să-ntrebi un semi-anonim despre cum se ajunge la autoritate în critică. O să-mi trebuiască puţin umor (sub forma lipsei de umor) ca să-ţi răspund ca şi cum aş lua de bun ce mă-ntrebi. Ar fi fost bine să întrebi pe cineva care şi-a câştigat-o (ori măcar crede că). Un vademecum scos din propria experienţă poate le-ar fi prins bine unora (multora?), deşi pentru mine ar fi fost oricum prea târziu. Aşa, de-afară, cred că-i trebuie în primul rând tribuna de care zici, dar îi mai trebuie şi o constanţă a principiilor şi o profesare a lor echidistantă, să nu lucreze, adică, pe veresie şi pe cumetrie (sau pe generaţie, tot un fel de cumetrie şi asta). Fireşte că ar trebui întâi de toate să ai încredere în priceperea lui critică şi mai ales în flerul dovedit în diagnostice. Competenţă critică şi morală deopotrivă, aş zice. N-ar fi rău să aibă şi un stil critic măcar agreabil, ca să n-ai impresia că mesteci rumeguş. Dar, cum spuneam, n-am de unde şti reţeta.
– În urmă cu două decenii anunţaţi câteva cărţi: 10/ 80 – un top al celor 10 poeţi preferaţi de dumneavoastră din Generaţia ’80, Zece negri mititei – un volum dedicat unui număr de zece critici contemporani, Poeţi de mâna a doua. Niciuna nu a apărut. Din ce motiv?
– Poţi adăuga şi Răpirea din serai şi Poeţi de treabă (ăsta dacă mi-ar fi dat voie cineva de la Ars amatoria), căci am impresia că şi pe astea le-am promis (tot aşa, luându-mă gura pe dinainte). Dar să-ţi spun un secret dovedit: niciuna din cărţile pe care le-am anunţat că aş avea intenţia să le scriu n-are, în mod fatal, şanse să şi fie scrisă. Nu ştiu de ce, dar văd că aşa e. (Bine, poate dacă m-aş uita mai atent prin fişiere, e posibil ca ele să fie pe-acolo. Dar nu cred că stau cititorii la coadă pentru ele, aşa că nu mă uit.)
– Există critici literari care solicită să fie remuneraţi de către autorii despre care scriu, mai ales că revistele unde îşi publică recenziile şi cronicile plătesc simbolic, dacă plătesc. Atâta timp cât autorul nu cere un verdict pozitiv sau o cronică laudativă, cât citirea unei cărţi necesită timp, iar scrierea despre ea unul şi mai îndelungat, e în neregulă această practică? Nu orice muncă îşi merită banii?
– Aş zice, pe scurt, că nu. Dacă e o muncă de mântuială, de ce-ai mai retribui-o?! N-am auzit să existe critici care să pretindă aşa ceva, dar nici nu exclud că poate există deja un mercurial. Dacă există, ar fi bine să fie făcut public. Nu vreau să fac pe mironosiţa, pentru că, drept să-ţi spun, am primit şi eu destule astfel de propuneri, argumentate printr-o logică de capitalism onest, scrupulos de onest (aproape nişte rugăminţi de a trece şi eu la capitalism) – cititul e o muncă, scrisul e o muncă, amândouă pretind timp, timpul e bani şi munca trebuie retribuită; spuneţi cât vreţi pentru...? Am refuzat astfel de târguieli, dar asta nu înseamnă că nu m-am trezit cu bani trimişi (după muncă, şi răsplată; într-un caz cred c-au stat vreun an între filele cărţii căreia îi făcusem un cuvânt înainte; au căzut din ea doar când mi-am reorganizat rafturile...) sau cu alte răsplăţi (alcoolice, desigur, conform tradiţiei; dacă vei auzi că am ajuns alcoolic, să ştii că e din pricina generozităţii unor poeţi). Dar, de regulă, chiar dacă păreau uşor contrariaţi, au făcut o concesie şi logicii comuniste şi au acceptat că se poate lucra şi fără retribuţii. Ce-i drept, revistele nu plătesc (sau plătesc doar pentru un pachet de ţigări), dar nu e deloc în regulă ce se întâmplă cu aceşti scriitori care-şi plătesc apariţia cărţii, îşi fac singuri difuzarea şi mai trebuie să-şi plătească şi receptarea/ comentariile despre carte. Sunt consideraţi pur şi simplu, scuză-mi vulgaritatea, vaci de muls. Drept e însă şi că e vorba doar de o anumită categorie de scriitori, speriaţi că nu vor fi băgaţi în seamă de nimeni. Vanitatea, ca şi altele mai grave despre care se zice că se plătesc, se plăteşte probabil şi ea. Nu ştiu ce-şi plătesc aceşti autori: epitetele, lungimea comentariului, „Frumuseţea” textului??? Eşti poet, spune-mi dacă o recenzie împănată cu hiperbole despre poezia ta, dar pe lângă care comentariul trece razant, îţi creează vreo satisfacţie? Vreo mulţumire? Eu cred că un poet adevărat vrea să fie înţeles, nu lăudat. Laudele necuvenite nu-i pot crea decât un sentiment de jenă (ca şi premiile necuvenite). Cred că vorbele goale, oricât de umflate, îl duc mai degrabă în depresie decât în euforie. Sunt chiar convins că un poet preferă unui comentariu flatant, dar inadecvat, unul plin de rezerve, dar care dovedeşte că n-a scris fără să aibă cu cine vorbi. Nu spun că s-ar bucura, dar mai bine un comentariu maliţios care te-a înţeles, decât unul generos, dar care n-a priceput nimic – sau doar puţine. Aş zice că ăsta poate fi chiar criteriul de delimitare între poeţi şi veleitari.
– Mi-a venit să vă întreb care vă e poetul contemporan preferat, dar în următoarea clipă mi-am dat seama că ştiu. Dar dacă v-aţi schimbat opţiunea, nu rămân în ofsaid? Aşa că vă întreb, totuşi: care e poetul preferat şi de ce?
– Nu ştiu la care te-ai oprit, pentru că, în realitate, sunt doi. Presupun însă (acum poate rămân eu în ofsaid) că pe Ion Mureşan l-ai fi indicat (te las să-l dibuieşti pe celălalt). N-ai fi greşit, am declarat-o de mai multe ori că Ion Mureşan e cu un stânjen deasupra celorlalţi poeţi. Pe scurt: pentru că are o imaginaţie frenetică, spontan materializantă şi desfăşurată în scenarii existenţiale şi pentru că poemele lui sunt totdeauna străbătute vertical de o idee pe care spectacolul fantasmatic o conţine ascunzând-o (dar nu totdeauna, unele poeme sunt chiar demonstrative, aproape didactice); pentru că poemele lui au totdeauna un demaraj de vârtej/ de vântoasă şi pentru că poetul abia se ţine după viteza propriei imaginaţii; dar, nu în cele din urmă, pentru că Mureşan ştie să păstreze graţia poemelor (ba chiar să scrie „Simpatic”) şi când scrie coşmaruri şi pentru că în plin patetism poate fi – şi este – ludic, tocmai pentru a spori pathos-ul viziunii şi dramatica spasmului existenţial. Entuziasmul său imaginativ îl face să-şi piardă suflul şi pare că abia-abia se poate ţine după erupţia vizionară. E clar că la el triumfă intentio operis şi că poetul e târât înainte de vertijul ca atare al poemului, precum sfoara atârnată de zmeu. E triumful poeziei asupra poetului. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat decât cu Bacovia.
– V-aţi imaginat la 75 de ani? Cât şi unde semănaţi cu cel din imaginaţie şi ce aţi drege?
– Ce să mai dreg acuma?! Nici nu mai e timp. Preocuparea mea e cum să scap mai repede – şi mai simplu, dacă se poate – de bătrâneţe. Poate ar fi fost mai bine dacă eram mai puţin frivol, dacă mă luam mai în serios (cum am tot fost sfătuit).
– Care e poezia din literatura română contemporană pe care aţi propune-o pentru o antologie a poeziei universale?
– Oare când zici „Contemporană” o spui în sensul cel mai riguros? Adică fără permisiunea de a întinde contemporaneitatea şi peste poeţi încă vii – şi activi – după război? Pentru că, de mi-ai fi îngăduit o asemenea lăţire, aş fi zis imediat Cuptor-ul lui Bacovia, decât care nu există poezie mai cinică. Dar dacă eşti cumva drastic în privinţa limitelor, zic doar Cu supuşenie, Scardanelli, a lui Ion Mureşan (de fapt, acuma că am zis-o, îmi vine să mă răzgândesc – ba chiar m-am şi răzgândit şi aleg Întoarcerea Fiului risipitor – şi să aleg alta/ altele, lăsând intenţionat afară Poemul alcoolicilor, prea popular).