Tinerii născuţi între 1997 şi 2012-2015 ar forma, potrivit unei etichete cu lustru de concept sociologic, Generaţia Z, căreia îi sunt atribuite „Interese” şi „Valori” desprinse mai degrabă dintr-o ficţiune (cvasi)futurologică. „Nativii digitali” n-ar mai fi interesaţi, de pildă, de marile naraţiuni ale culturii, de mituri sau de istorie, în genere. Ei au acceptat şi tratează ca atare fragmentarea şi simultaneitatea denunţate de deja foarte bătrânii teoreticieni ai postmodernităţii. De altfel, „Z”-ul din denumire anunţă un soi de finalitate a succesiunilor generaţioniste, capătul unei evoluţii, un punct de cotitură, o schimbare a regulilor fundamentale ale marilor jocuri culturale. Numai că nu este chiar aşa… Pare că apogeul noii paradigme s-a şi petrecut, pe nesimţite, chiar la începutul intervalului amintit în incipitul textului, cu concursul milenialiştilor (etichetaţi şi ei ca Generaţia Y).
Nu din cauza prejudecăţilor generate de aceste constructe sociologice şi culturale am ezitat să citesc volumul Războiul fără veac al lui David Seko, ci intrigat de vârsta la care autorul l-a conceput, aproximativ optsprezece ani, fiind născut în 2006, deci, e cu vreo doi ani mai tânăr decât Facebook-ul. Se poate scrie proză amplă la o asemenea vârstă? Iată că da!, trebuie să spun din capul locului. Răzvan Voncu şi Angelo Mitchievici, care au recenzat deja cartea în paginile României literare, o consideră chiar roman, unul neobişnuit, „Fără veac”, dar cu o serie de constante ontologice, ce străbat epocile şi ipostazele istorice ale omului, identificate şi tratate cu o extraordinară maturitate. E mai comod, ce-i drept, să o citim ca pe o colecţie de nuvele pe tema războiului, însă odată descoperite vasele comunicante dintre texte şi „Arhitectura invizibilă”, „Secretă” a întregului, cu partea sa inefabilă ce solicită un anumit tip de „Locuire” a unor astfel de universuri rememorate (Angelo Mitchievici), descoperim adevărata miză a romanului.
Tabloul Death on the Pale Horse, din 1796, de Benjamin West de pe copertă şi titlul Războiul fără veac sunt două bune paratexte, promiţând, cu acoperire, se va dovedi, mizele înalte din toate cele cinci capitole: „Amintirile vulturilor”, „Corida pisicilor negre”, „Bestia cu ochi reci” – format din părţile „Şacalul” şi „Şarpele” –, „Viers din guzla iernii”, „Cele două Ţărmuri” – alcătuit din „Rămăşiţe dintr-un rege”, „Frânturi dintr-o cruciadă” şi „Cioburi dintr-un Dumnezeu”. De altfel, „Prologul” conţine ideile de portanţă ce traversează întreaga istorie, aşa cum e ea înţeleasă, rememorată şi transcrisă de autor: „De la o vreme, am realizat că monştri sunt doar doi. Omul şi frigul. Primul bântuie ziua, iar al doilea, noaptea. […] Nu sunt aşa diferiţi, frigul şi omul. Monştrii seamănă în toate poveştile”.
David Seko are frază viguroasă, suplă şi alertă, care-l fereşte de lâncezeli şi timpi morţi, deşi recurge adesea la descrieri ample, de un lirism bine dozat. În „Prolog” îşi relevă şi tehnica narativă, sugerată prin descoperirea pe care doi arheologi o fac undeva într-un ţinut al gerului, supravegheaţi de un localnic ce relatează la persoana I, din „ţărmul nostru [care] înseamnă sfârşitul timpului”: „Pe pământul îngheţat zace un vas de ceramică, din care ies mai multe figurine umane, tot din ceramică. Ştiu ce sunt astea. Le-am mai văzut undeva. Încerc să-mi dau seama unde. Aveam o amintire vagă, dar dispare fără urmă. Rămân cu senzaţia amintirii, dar dispare şi ea. Nu le-am mai văzut niciunde. Dar de ce îmi par familiare? Nu îmi par. Nu ştiu ce sunt astea. M-am născut prea aproape de ţărm. Cum aş putea să-mi amintesc?”. Totuşi, aceste „Jucării de ceramică” dezlănţuie istorisirile, care prind viaţă, au voinţă proprie, destine… E, de fapt, procedeul pe care Mario Vargas Llosa l-a numit, în Scrisori către un tânăr romancier, „Cutia chinezească” sau „Păpuşa rusească” (matrioşca), bine elaborat, cu zonele de mister ce par să provină dintr-un soi de putere/ promisiune transcendentă, ce-i bântuie pe oameni dintotdeauna.
„Personajul” central al romanului este războinicul, în toate ipostazele sale, de la cele crud-ridicole şi cinice, odioase şi oribile, la cele pozitive, eminamente defensive. Accentul cade însă pe primele, adică pe protagoniştii răului. Cele cinci tablouri, situate în segmente de timp îndepărtate, au eroi, dar mai ales antieroi.
Prima dintre nuvelele, ce poate fi foarte bine citită, după cum am spus, şi ca un prim capitol, neexistând însă o ordine cronologică la nivelul volumului, mi se pare cea mai bună, cea mai elaborată. Se petrece în Italia ocupată de nazişti şi relatează o luptă dată între partizanii italieni şi nemţi. O să revin asupra ei. În cea de-a doua, acţiunea se întâmplă în timpul ocupaţiei franceze a Spaniei, sub Napoleon I, personaj principal fiind Joachim Murat, supranumit şi „Vulturul lui Neapoleon”, cel ce a reprimat revolta spaniolă din Madrid pe 2 mai 1808, folosind sângeroasa cavalerie mamelucă. Cel de-al treilea episod se desfăşoară în vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei, detaşându-se ca figură centrală mâna dreaptă a monarhului, Vibora, cunoscut şi ca El Capitan. A patra proză se focalizează pe brutalul şi inumanul Ivan al IV-lea, numit cât se poate de relevant şi „Cel Groaznic”, autorul masacrului din Novgorod, declanşat de bănuiala că liderii oraşului ar fi făcut un pact cu polonezii şi lituanienii, cu care erau în relaţii comerciale, împotriva stăpânirii. Cea de-a cincea parte e una pur fictivă, pe un rege imaginar numit Deleastin I-ul. Întâlnim aici numeroase elemente specifice distopiilor.
„Amintirile vulturilor” oferă, pe de o parte, o poveste bine condusă, cu ramificaţii narative ingenios controlate, cu trăiri intense şi un interesant mix de tehnici, iar pe de altă parte, scoate la suprafaţă unul dintre dezideratele ce-i motivează pe anti-eroi, rămânerea în istorie. Debutează cu întâlnirea dintre DiStefano, tânărul căpitan al partizanilor italieni, şi un bătrân scriitor, căruia i se solicită o compoziţie identitară, care să-i motiveze în luptă. O obţine, dar autorul se sinucide, însă nu înainte de a-şi rememora viaţa, coborând pe firul originii celebrului cântec Bella Ciao. E recuperată, astfel, prima vârstă a acestuia, despre care istoricii cred că ar data de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind cântat de mondine (femei care lucrau în orezăriile din nordul Italiei, Valea Padului). Cu o mondină se căsătorise cel ce avea să-l transcrie pentru partizani.
Tânărul prozator propune două cupluri de personaje prezentate antagonic. Luptătorii italieni se apără, sunt înrădăcinaţi în tradiţia teritoriilor pe care le locuiesc, în timp ce invadatorii n-au, de fapt, niciun ideal. Căpitanul DiStefano, fost profesor, e secondat de Francesco, şi el un idealist, un camarad autentic. De partea cealaltă, e caricaturizat grotescul colonel Manfred Wohlt, care-şi câştigase decoraţiile ca grădinar al monstrului Hitler, fiind el însuşi un monstru, care omoară la întâmplare, ducându-şi, în cele din urmă, la pieire propria armată. Wohlt nu înţelege tainele războiului, e mânat de voinţa oarbă de a intra în istorie, dar nici aceasta nu vine dintr-un crez interior, ci conjunctural. E secondat de Hans, „Umbra sa eternă şi câinele său fidel, mereu la doi paşi în urmă”, laş, o simplă marionetă a maşinăriei răului.
Sunt inserate în text pasaje ce par însemnări de pe spatele unor fotografii, acestea reprezentând poate chiar documentul de la care autorul a plecat. Tema reprezentării şi imortalizării e, de altfel, una cardinală în nuvelă, strâns legată de istorie şi de război, pe care însă, oricât de convingător le-ar descrie, nu le poate opri: „În pântecele sale, prin peşteri şi tuneluri ascunse, pământul poartă zugrăvită istoria epocilor sale de piatră şi vânt. Din urlet, mormăit şi geamăt, cuvântul nu fusese încă zămislit. Simţirea nu putea fi înţeleasă, dar dumnezeii erau ciopliţi din rădăcini de brad, slăvind minunea soarelui care răsare şi ocrotind simţirea omenească de frica pogorâtă din înălţimile nopţii odată cu frigul stelelor. Din pădurile căzute şi devenite acum petrol în rezervoarele tancurilor, portavioanelor şi submarinelor răsunau urletele bestiilor dispărute, pe care nimeni nu le-a zugrăvit niciodată”. Este, astfel, trasată relaţia cu obiectul ce exprimă tehnica narativă: „În josul scenei de luptă căpitanul zăreşte un desen ciudat, înfăţişând nişte figurine umane ieşite dintr-un vas lucrat cu măiestrie. Par să fie jucării. Probabil că asta şi sunt. Jucării ale primilor oameni, care cunoşteau doar silexul şi ceramica. Are senzaţia vagă a unei amintiri îndepărtate, dar nu le-a văzut niciunde. Ale cui au fost? Cine s-a jucat cu ele? Sentimentul de familiaritate îl părăseşte. Nu e a sa memoria care le cunoaşte înţelesul”. E memoria de care scriitorul trebuie să se îngrijească.
Lupta de la final, dintre partizanii italieni şi nemţi, e romanţată, e umanizată. Invadatorul e lipsit de uzul raţiunii. Manfred Wohlt are o criză psihotică, e măcelărit pe melodia Bella ciao. Atât învingătorii, cât şi învinşii sunt imortalizaţi în fotografii. Dar acestea au o noimă numai pentru cei dintâi.
Literatura continuă să facă, şi pentru scriitorii foarte tineri, ceea ce istoria nu poate. Umanizează trecutul, chiar dacă trebuie să scoată la suprafaţă şi ce e mai rău în om. David Seko propune o carte de debut foarte bună nu doar potrivit standardelor vârstei sale, ci rigorilor de orice fel. Atacă temele mari ale existenţei, nu pe acelea generaţioniste, mai mult şi/ sau mai puţin închipuite. Dă dovadă de o viziune romanescă în toată puterea cuvântului.