Istoriografia românească are o lungă tradiţie generalistă. Abia în ultimele decenii au apărut preocupări nişate, diverse şi serioase, dar încă subminate de tentaţiile globalizante. Oricum, puţine teme şi-au găsit cercetători atât de dedicaţi precum instituţia monarhică (îmi asum clişeul) în persoana istoricului (nu-mi place condescendentul „Tânăr”) Tudor Vişan-Miu. După La Şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Corint, 2016) şi Mareşalii Palatului. Demnitari ai Curţilor regilor României, 1866-1947 (Corint, 2022), fără a mai aminti numeroasele articole, avem acum o foarte amplă lucrare despre organizarea şi funcţionarea Curţii Regale. Este o istorie hard core a monarhiei în România – şi mă abţin cu greu să nu divaghez în critici la adresa programei disciplinei şcolare omonime – care ne ghidează prin „Culisele puterii” – vai, această uzată formulă e, măcar o dată, potrivită. „Curtea era, prin rolul constituţional al regelui şi poziţia familiei regale în societate, una dintre cele mai vizibile instituţii” (p. 159), dar vizibilă la nivel de ansamblu, fără a se cunoaşte prea multe despre resorturile sale. În plus, chiar variaţiile rolului constituţional al monarhului (datorită/ din cauza permisivităţii Constituţiei) au făcut ca ea să apară în ipostaze diverse.
Cartea e mai mult decât se anunţă în subtitlu. Autorul nu avea cum să rămână în cadrul temporal 1927-1947, având în vedere că „Tradiţiile instituţionale” pornesc din vremea lui Carol I – dacă ne gândim numai la Ceremonialul Curţii, care, adoptat în 1875 şi revizuit în 1882, „şi-a păstrat acelaşi text până în 1947, chiar dacă desfăşurarea unor tipuri de evenimente fusese actualizată în practică” (p. 129). Cu toate că, evenimenţial, e centrată pe domniile lui Mihai (atât în vremea Regenţei, dar mai ales după 1940) şi Carol al II-lea, prin numeroasele trimiteri documentare şi detalii factuale se constituie într-o veritabilă monografie a Curţii, de la început până la sfârşit.
E greu de vorbit, totuşi, despre „Tradiţii instituţionale şi modele europene”, căci, deşi „Organizată după modelul curţilor regale occidentale” – la rândul lor „Influenţate, poate paradoxal, de modelul [...] Curţii imperiale franceze” a lui Napoleon I (p. 151) – Curtea de la Bucureşti a fost inspirată doar parţial de acestea, iar din felul în care au fost preluate, adaptate, inventate titulaturi şi, mai ales, din cum au variat rolurile şi poziţiile în ierarhia/ ordinea de precădere a Palatului, nu pare să se fi desprins o tradiţie clară. E importantă precizarea că „Tradiţiile unei Curţi nu trebuie confundate cu obişnuinţele care, instalându-se într-o instituţie, sunt perpetuate în baza unei familiarităţi cu «felul în care se proceda în trecut»” (pp. 31-32). Şi chiar obişnuinţele au fost adesea zdruncinate, dacă nu chiar date peste cap, de factori interni sau externi, subiectivi sau obiectivi (jocuri de orgolii/ interese, intervenţia puterii politice, raţiuni bugetare ş.a.). Sigur că „O curte regală nu este o instituţie statică” (p. 32), dar, cel puţin în ultimul său deceniu de existenţă, cea românească pare să fi fost într-o continuă mişcare, nu foarte ordonată. Tocmai curiozitatea şi rigurozitatea istoricului scot la lumină o trăsătură comună a instituţiilor statului (Curtea nefiind formal una dintre ele), anume labilitatea instituţională, subminarea, dacă nu substituirea normelor de către factori arbitrari/ conjuncturali. E suficient să ne uităm cine a fost „şeful” în fiecare moment: exista funcţia de Mareşal al Curţii (a nu se confunda cu gradul militar creat în 1930), care când a fost ocupată, când nu. De multe ori, a fost exercitată de alţi demnitari civili sau de şefii Casei Militare; uneori, chiar dacă ocupată formal, a fost plasată în plan secund faţă de alte demnităţi. Deşi evident pasionat de obiectul cercetării – altfel, nici nu ar fi putut avea atâta răbdare să scotocească după detalii – autorul a admis la final: „Curtea Regală nu trebuie idealizată, alcătuirea ei fiind, până la urmă, produsul colaborării familiei regale cu elita, dar şi cu oameni de rând” (p. 429).
Cartea lui Tudor Vişan-Miu are un mare avantaj faţă de (cele mai) multe lucrări de „Istorie grea”: atât prin subiect, cât şi prin construcţie şi stil, poate atrage un public mai larg, măcar dintre pasionaţii de seriale de genul Downton Abbey şi The Crown. Aristocraţia, regalitatea farmecă, în general; de această dată, cu atât mai mult cu cât glamour-ul are, inevitabil, şi un iz oriental-balcanic, care, rău dozat, ar fi putut să îl ducă în grotesc. În cuvântul însoţitor (Constanţa Iorga) şi pe coperta a IV-a s-a făcut comparaţia cu un „Lung metraj... filmat în ralanti”, dar cred că naraţiunea e mai aproape de o serie, prin numeroasele direcţii (proprietăţile regale, publice sau private, evenimentele de tot felul, de la vânători la funeralii etc.), flashback-uri şi, mai ales, prin multitudinea de personaje, urmărite individual şi în reţele, formale („«Casele» de la Curtea Regală”, cele civile ale fiecărui membru al familiei plus Casa Militară a Regelui) sau informale. Avem mareşali, miniştri ai Casei Regale (a nu se confunda cu membrii guvernului), prefecţi ai Palatului, (mari) maeştri (de ceremonii, de vânătoare), chiar un „Mare şambelan”, adjutanţi, ofiţeri de ordonanţă şi de gardă, doamne de onoare, o gamă largă de funcţionari mai mari sau mai mici, „Personal inferior” (servitoare, cameriste, şoferi, fochişti rândaşi ş.a.). La vârf, întâlnim personalităţi sobre (precum generalii Ilasievici şi Ballif), dar şi picareşti (Puiu Dumitrescu, Ernest Urdăreanu, chiar Jacques Vergotti).
Urdăreanu (Urdărianu), zis „Murdăreanu”, e probabil figura cea mai spectaculoasă, care ar merita o biografie serioasă şi, totodată, şi-ar găsi locul, ca personaj negativ, în orice ficţionalizare senzaţionalistă. După o ascensiune rapidă (prefect, vicemareşal, mareşal) a trecut printr-o scurtă perioadă de dizgraţie în toamna lui 1937 („Incidentul de la Eforie”), după ce „A semnalat regelui afişarea ostentativă a Elenei Lupescu cu Virgil Kerciu, directorul ziarului Ordinea, sugerând că ar exista o aventură între ei”, ceea ce s-a dovedit fals. „Motivaţia gestului riscant al lui Urdăreanu a rămas neclară”, ne spune autorul (pp. 296-297), dar nu putem să ignorăm zvonurile despre relaţia lui cu „Duduia”. Oricum, tot cu sprijinul ei, a revenit la Palat, după nici două luni, ca „Mare şambelan”, iar din primăvara lui 1938, şi ministru al Casei Regale. În iunie 1940, pentru o saptămână, a reuşit să fie atât ministru al Casei, cât şi „Ministru secretar de stat”* în guvernul Tătărescu (plus „şef de stat major al Partidului Naţiunii” şi membru al Consiliului de Coroană). Şi-a urmat „Patronul” în exil, i-a supravieţuit vreme de mai bine de trei decenii, a trăit pe seama averii lăsate de Carol „Duduiei”, apoi a moştenit-o pe aceasta şi a făcut „O înţelegere cu statul comunist pentru stingerea acţiunilor recuperatorii” (p. 281).
Deşi principiul era „Fără politică la Curte” (p. 48), el nu a putut fi respectat cu stricteţe nici măcar atât timp cât în ţară s-au păstrat aparenţele democraţiei parlamentare. E suficient să ne gândim la cazul Barbu Ştirbei. Simpla neafiliere partizană oficială nu însemna – nici nu avea cum – apolitism. În vremea regimurilor autoritare, politizarea Curţii a fost mai pronunţată. Pentru 1938-1940, am amintit deja cazul Urdăreanu. „[Eu] fiind şeful partidului, este natural ca primul meu ajutor să fie omul meu de încredere”, scria Carol (p. 50). În plus, adeziunea la FRN/ PN a fost obligatorie pentru toţi ceilalţi demnitari şi funcţionari.
Cu totul altfel, dar nu mai puţin politic, au stat lucrurile după 1940, când dorinţa lui Antonescu de a-l ţine pe rege departe de guvernare s-a manifestat şi prin încercările sale de a limita şi controla Curtea, ceea ce a creat de mai multe ori tensiuni între palate (vezi „Afacerea Vergotti” sau „Recepţia de Anul Nou 1942/ 1943”). Una peste alta, „Conducătorul statului” nu a reuşit: „Începând din 1942 şi în mod activ în 1943-1944, regele Mihai a stabilit, prin cercurile Palatului (principalii intermediari fiind Stârcea şi generalul Sănătescu), contacte confidenţiale cu liderii politici democraţi [...] urmărind scoaterea României din alianţa cu Axa” (pp. 343-344). Curtea era, deci, un „Cuibar de democraţi pro-aliaţi”. După 6 martie 1945 avea să devină „Un bastion reacţionar” (p. 51).
O istorie a Curţii Regale nu are cum să nu fie parte a istoriei politice româneşti moderne şi contemporane!
* Consider regretabilă opţiunea autorului de a înlocui titulatura de „Subsecretar de stat” de până în 1947 cu aceea de „Secretar de stat”, în accepţiunea de azi, întrucât ele nu sunt echivalente, nici în epocă, nici peste timp.