Căutând un început de frază sau o idee pentru textul de faţă, m-am pomenit că număr vreo 50 de ani de când scriu despre muzica rock. Era primăvara lui 1976, iar eu şi colegul de bancă, T. Stoicuţ, editaserăm o „Revistă” cu zece pagini, dactilografiată în cinci exemplare (mai multe nu încăpeau în maşina de scris a mamei colegului, să mărim „Tirajul”). Despre cine scriam? Fireşte, despre Phoenix, trupă căreia am sărit să-i iau apărarea şi printr-o „Scrisoare deschisă” adresată lui Eugen Barbu, publicată de revista Flacăra în septembrie, acelaşi an. Mă întreb uneori cu melancolie ce fel de publicist ar fi ieşit din mine, dacă era să mă nasc şi să trăiesc într-o societate liberă, măcar cum este a noastră după 1989... N-a fost să fie, vorba filosofului!
N-am devenit nostalgic împins de-o nevoie recurentă la vârsta mea, nici din dorinţa unui efect artistic menit să câştige niscai cititori. Pe platan cu albumul ce m-a stârnit la vorbă, m-am gândit la cariera chitaristului Dave Mustaine, lider, producător, textier şi vocalist al trupei de thrash-metal, Megadeth. Crescut în mediul cel mai liber, permisibil, inovator, idealizat şi invidiat din lume – California anilor 1960 – Dave a beneficiat de educaţia şi anturajul familiei lărgite de Martori ai lui Iehova, nelipsite de carenţele inerente societăţii mânate şi minate de lupta dură pentru existenţă, pentru asigurarea unui statut social indiscutabil. Tinerii de acolo aveau libertatea să facă orice le trăsnea prin minte; dar dacă nu-şi câştigau existenţa prin ceea ce făceau, sfârşitul era inevitabil şi precis: aruncarea la gunoi! Poate de aici se trage şi viziunea întunecată din versurile pe care Mustaine le va scrie peste ani pentru albumele trupei sale. De aici vine, probabil, şi dialogul permanent pe care Dave, creştin practicant, îl are cu Dumnezeu: „Hey, God/ It feels like you’re so far away/ I know that it was me that moved/ I never had that much to say/ Hey, God/ I don’t know why you care at all/ I’m always taking up your time/ I’m always missing when you call.” (piesa Hey, God?!, albumul din 2026). Lecţiile de viaţă au fost exemplare pentru artist. Rămas, la vârsta de 4 ani, în grija mamei şi a surorilor mai mari, deoarece tatăl a divorţat şi s-a pierdut în muncă şi băutură, Dave e căsătorit din 1991 cu aceeaşi femeie, având împreună doi copii foarte reuşiţi. Umbra tatălui nu l-a părăsit multă vreme, iar modalitatea de a-i călca pe urme n-a sărit departe de model: beţii nesfârşite. Managerul trupei Metallica, în care Mustaine a fost chitarist principal vreo doi ani, spunea: „Toţi băieţii beau, însă Dave bea mult, şi mai mult decât mult, şi chiar mai mult decât mai mult!” Dat afară de metallici, Dave putea sfârşi ca sute de rockeri talentaţi de teapa şi de vârsta lui. Însă ambiţia şi demonul creaţiei l-au ţinut pe linia de plutire, l-au scos din vicii, din anonimat şi din grămada trupelor de thrash-metal care au schimbat faţa muzicii rock de pe la jumătatea anilor 1980 încoace.
Prima dată am auzit Megadeth în 1988, cu albumul So Far! So Good! So What! Apoi am văzut videoclipul cu imnul punk Anarchy in UK, preluat de la Sex Pistols. Era vara lui 1989, iar eu mă străduiam să fiu la curent cu noutăţile, mai ales în format video, mi se părea o mare chestie. Alături de Metallica, a fost un şoc magnetosferic pentru ascultătorul din mine, cablat la Deep Purple, Led Zeppelin, Clapton şi alte „Mâini leneşe”. De atunci n-am ratat niciun album Megadeth, preferinţele mergând spre titlurile construite din jocuri de cuvinte. Indiscutabil, Dave e un tip care citeşte şi îmbogăţeşte ce citeşte!
În diferite formule, am văzut megadeţii în concert la Bucureşti de vreo trei ori. (A patra oară n-am ajuns din motive pe care nu vreau să mi le amintesc.) Ca nicio altă trupă, Megadeth mi s-a lipit de suflet, urechea interioară tresare la orice riff ascultat întâmplător, iar mintea vibrează la unison cu freamătul carnal provocat de ritm, melodie, balans. Şi mă urmăreşte – oare de ce? – amintirea unor faze: într-un concert, Dave a condamnat fără drept de apel pe cei care îl absolviseră pe Michael Jackson de acuzaţiile de pedofilie. În altul, a cerut fanilor buluciţi în primele rânduri să nu fumeze, pentru că fumul îi face rău – tocmai abandonase ţigările! Aici e farmecul lui MegaDave: chitaristul cântă ceea ce omul simte, crede şi afirmă. El nu face versuri obscure, de dragul „Criticilor” sau pentru a-i şoca pe fani. Spune ce are de spus, indiferent la ce se aşteaptă ceilalţi – public, politicieni (pe ăştia nu-i iartă nicidecum!), case de discuri etc. Puţini rockeri sunt capabili să susţină un adevăr şi să aibă succes de public: Roger Waters, Bruce Springsteen, Bob Dylan. Megadeth n-a vândut atâtea discuri ca Metallica, de exemplu. E cu atât mai admirabilă performanţa de a scoate 17 albume de studio, ultimul aterizând direct pe locul 1, acolo unde treaba asta e socotită maximum de performanţă: topul Billboard.
Un exemplar am cumpărat şi eu, să ajungă sus!