În nu atât de îndepărtatele vremuri ale veseliei de partid şi de stat, un anume domn... – nu, nu Pickelny – Traian Iancu, director al Uniunii Scriitorilor din RSR, cunoscut, dar nu pe faţă, drept fost ofiţer de Secu- (nu, nu mânăstirea, ci ...-ritate), obişnuia să intoneze, pe la petrecerile mai libere de după ruperea RSR de URSS (câtă o fi fost), un cântecel din care-mi mai amintesc aceste versuri: „Ce frumoasă e viaaaţa/ În Azerbaidjan!/ Ce frumoasă e viaţaaaa/ În Azerbaidjaaan!/ Trei recolte pe an,/ În Azerbaidjaaan!” (Iar când se mai încălzea atmosfera, atunci cele trei recolte se puteau multiplica, devenind, eventual, cinci.) Finalul, ultimul vers adică, era cel mai tare, în orice variantă, trei sau cinci: „Cu grâu ameeerican!”
Mi-am amintit acest refren, am aflat ulterior că era o parodie a unui cântecel triumfalist din nu ştiu ce film sovietic. Dar aşa, revăzut şi adăogit, devenise efectul independentizării RSR de URSS. Pentru cine voia s-o creadă.
Mi-am adus aminte de acest episod, oarecum vesel, din anii Epocii de aur, văzând la TVR Info un documentar cu Ilham Aliev, preşedinte ales, „Nu de multe ori, dar cam des...”, vorba lui Crăcănel (v. D’ale Carnavalului, actul II, scena IX), despre teroarea împotriva jurnaliştilor care încearcă să spună adevărul cu privire la regimul din Azerbaidjan. Ieri-alaltăieri, acelaşi Ilhan Aliev apărea între corifeii secunzi ai lui Donald Trump, la fondarea bizarului Consiliu al Păcii pentru Gaza ş.a. Dar înainte de asta, spune documentarul „Diplomaţia caviarului”, regimul Aliev îşi spălase faţa cu mâinile – mânjite de caviar azer, din Caspica? – ale unor personalităţi europene de încredere (până în acel moment), care declaraseră că în acea ţară petrolieră au avut loc alegeri libere, democratice. Strict împotriva adevărului adevărat. Pentru că, scuzaţi-mi divagaţia, vremurile noastre mi se pare că au ajuns să cunoască vreo două variante de adevăr, adevărul post- şi adevărul adevărat. Adevărul livrat democraţiilor occidentale de către observatorii bine lustruiţi cu mari sume de bani este unul dintre cele de tip post-adevăr, ca să nu mai introducem un r între p şi o… Soarta jurnalistei arestate pentru că dezvăluise minciunile regimului Aliev, eliberată totuşi, în cele din urmă, mi-a amintit soarta tragică a celor din patria-mamă a sistemului, şi anume Rusia. Politkovskaya a fost pur şi simplu ucisă în holul blocului unde locuia. Opozantul Nemţov, ucis pe un trotuar din preajma Kremlinului, Iuri Navalnîi, ucis în închisoare. Şi aşa mai departe, tot din zona şcolii sovietice a minciunii şi a crimei.
În îndepărtatul an 2000, eram la Minsk, împreună cu un mare număr de scriitori europeni care traversau Europa cu trenul, în cadrul proiectului intitulat Literatur Express 2000. La o întrunire festivă în cinstea grupului de scriitori, la care participau şi câţiva colegi bieloruşi, încă liberi, dintre aceştia din urmă s-a ridicat un glas protestând împotriva faptului că un confrate sau mai mulţi chiar, opozanţi pe faţă ai regimului Lukaşenko, au dispărut şi nu se mai ştie nimic de soarta lor. N-aş fi înţeles asta, dacă nu mi-ar fi tradus Vitalie Ciobanu, care era lângă mine la acea adunare. S-a iscat mişcare, apoi festivitatea a continuat. Aşa cum întrebase scriitorul respectiv (n-am aflat niciodată cum se numea) unde sunt colegii săi, m-am întrebat şi eu, a doua zi, şi mă mai întreb, tot zadarnic şi azi, unde o fi cel care pusese întrebarea.
Alegeri se ţin şi în Bielorusia, ca şi în Azerbaidjan, ca şi în alte foste republici sovietice, mai mari sau mai mici. Dar cei care au trăit în RSR îşi mai aduc aminte de alegerile democratice de la noi, din acei ani, când marele conducător câştiga întotdeauna cu circa 99,98 %. Ei bine, se pare că alegerile declarate libere şi corecte din Azerbaidjanul de după URSS i-au dat lui Ilhan Aliev ceva între 80 şi 90 la sută. Ceva deci, în aparenţă, mai apropiat de o posibilitate democratică. Aiurea. Numai că, observa unul dintre jurnaliştii care investigaseră pentru „Diplomaţia caviarului”, la un moment dat, un ziar azer a publicat rezultatul alegerilor prezidenţiale înaintea deschiderii secţiilor de vot. Numărătoarea inversă, ştim, exista încă de la lansările spre Cosmos, asta era una, dar lansarea înainte de numărătoare, mai rar. Cam ca „Bobocul” de Leonida, în viziunea iniţială a Efimiţei (v. piesa lui Caragiale: „Ca dumneata, bobocule, mai rar…”). Iniţială zic, pentru că după aia, la final, Efimiţa, desigur, cu ajutorul lui Nenea Iancu, face şi ea un uşurel, dar f. f. semnificativ, joc de cuvinte, când Safta o informează că e Lăsata Secului. Din boboc, Leonida devine sec: „E lăsata, Secule!”. Acoperindu-şi, de fapt, cu asta şi propria greşeală, Efimiţa, consoarta lui Leonida, cel faţă cu reacţiunea, îi arunca vina tot bietului său boboc, degradat. Tipic românesc comportament. Republican de la Ploieşti, nu chiar ca Nenea Anghelache, martirul de la 11 februarie nu vrea „Să răspunză”. Sau, mai exact, Nenea Iancu i-o fi spus, aparte, „Hai, coane Leonido, las-o mai moale, că…”.