Când îi venea iar în minte întâlnirea aia, avea impresia că amintirea era un curier care tot încerca să livreze ceva unui client dificil. Ani şi ani de zile bietul curier dădea târcoale casei şi îşi făcea tot mai greu curaj să încerce din nou, iar clientul ba nu răspundea la interfon, ba refuza coletul. Pe el îl enerva că amintirea încerca să îi transmită ceva, nu avea chef să îi mai fie transmis nimic, nu avea chef de regrete şi cu atât mai puţin de învăţăminte. Da, se întâlniseră întâmplător. Cum altfel poţi să întâlneşti pe cineva, afară de părinţii tăi?! Cât despre faptul că se întâlniseră într-o gară, era de-a dreptul un clişeu. Ce înţeles adânc putea fi aici, şi cât de ridicol trebuia să fii ca să ai dinaintea ta o aţă dreaptă, iar tu să te încăpăţânezi să o deznozi? Şi totuşi, avusese atunci impresia clară că se afla chiar în miezul lucrurilor, în acele două ore petrecute, acum zece ani, privind trenurile de sus. În fotoliile mari de la Cřffe, în faţa unei mese minuscule. Ea purta o cămaşă cu un mic ornament metalic pe care se străduise mult timp să-l descifreze, ultimele litere erau WMAN, iar într-un colţ, departe, se vedeau doar ultimele litere ale unui uriaş panou, HNHOF. Erau doi străini care avuseseră o discuţie civilizată, şi atât. De parcă orice ar fi căpătat o nuanţă erotică ar fi ieşit automat de sub umbrela civilizaţiei, ar fi devenit barbarie. Ea era căsătorită şi, după toate aparenţele, fericită, şi el la fel, flirtul, dacă existase cumva, fusese cel mult un comportament atavic. O veche strategie de supravieţuire de care nu mai era de mult nevoie, o curioasă formă de precauţie. Asta nu însemna că fusese orb şi că nu văzuse că avea în faţă o femeie atrăgătoare, văzuse asta, era informat în acest sens. Oamenii fără de care ajungeai să nu mai poţi să trăieşti chiar asta şi erau la început, atrăgători, plăcuţi – iar alţii rămâneau şi în viitor plăcuţi şi atât, nu prea puteai şti în prima oră, în primele două ore. Şi ea se uita uneori la el cu o oarecare nedumerire, de parcă şi-ar fi pus întrebarea ce hram poartă străinul din gara Hanovra, ce vrea soarta să-i zică punându-l în faţa ei, deşi se ştie că soarta vorbeşte încontinuu şi habar n-ai ce anume să iei în serios din ce zice. Dar apoi se dovedea că, de fapt, nu-şi punea deloc întrebarea asta, pentru că următoarea ei replică era lipsită de orice ambiguităţi. Era într-o tranziţie profesională, preda geografie economică, dar începea în curând un job nou la Cancelaria federală elveţiană. Văzuse că el era mirat, ştia de ce e mirat: dacă nu găseai de lucru în domeniul pe care îl aleseseşi ca student idealist, OK, te resemnai să devii un birocrat, însă nu odată ce găsiseşi o poziţie universitară! Totuşi, nu îi dăduse nicio explicaţie, doar zâmbise, aproape triumfătoare. Probabil se săturase să o ia toată lumea la întrebări ca pe o trădătoare şi, ca să-i sfideze, îi lăsa pe toţi să creadă că era vorba de bani, deşi nu era asta. Zâmbetul ei, aşa se nimerise, era splendid. La o adică, putea ajuta mai mult mangrovele de la graniţa dintre Ecuador şi Peru din noua ei poziţie, decât ţinând cursuri despre ele. Aflând că e elveţiancă, el o dăduse brusc pe franceză, sperând s-o impresioneze, dar curând începu să se bâlbâie aşa de tare că trebui să se întoarcă la engleză. Ea vorbea de mică trei sau patru limbi, se dovedi că era dintr-o familie internaţională, fenomenul ăsta exista deja pe vremea când, în România comunistă, era dificil să te muţi de la Brăila la Galaţi. Se hotărâseră apoi să mănânce ceva, iar el ceruse şi o sticlă de vin. Simţise imediat că exagerase puţin şi se justificase zicând că, de unde venea el, când aflai că ai întârziere într-o călătorie, sărbătoreai de parcă ajunseseşi cu bine. Ea era un om de lume şi vinul nu îi schimbă cu nimic comportamentul. Sau numai puţin, începuse să vorbească despre fetiţa ei, în primul an de grădiniţă, care acum, cât timp ea venise la conferinţă, rămăsese cu soţul ei – care era un tată extraordinar! Apoi, meseria lui de topograf îi aminti ei că citise de curând o carte numită Măsurarea lumii şi îi spuse că invidiază şansa lui de a lucra direct cu lumea, dar de la distanţă. Chestia asta – direct, dar de la distanţă – el nu o mai înţelese, poate era ceva legat de cartea pe care nu o citise, poate era ceva legat de viaţa ei. O asculta cu o uriaşă atenţie, amuzat de toată această întâmplare, ceva esenţial împachetat într-un ambalaj frivol. Era, într-un fel, reconfortant să poţi participa la ceva important fără să trebuiască să-i urmăreşti până în pânzele albe implicaţiile, fără să îţi propui vreo clipă să o revezi pe această femeie. Un tren de marfă trecea pe o linie secundară, pe el scria cu litere portocalii MAESTRAZGO. Era curios că îşi amintea şi acest tren, aşa cum îşi amintea detaliile nelimitate ale acelei întâlniri. Poate că memoria îi devenise atunci mai acaparatoare ca oricând, ca o compensaţie pentru hotărârea lui de a nu căuta nimic mai mult în acele două ore, sau dincolo de ele, decât un simplu moment de lectură, a unui capitol limpede, fără nicio legătură cu viaţa „Adevărată”, cum o numeau gurile rele. Ca şi cum ai vedea fluturi exotici într-o seră, fără să-ţi treacă prin cap să îi iei şi să-i aduci la tine în bucătărie. Când se ridicară de la masă, el îi era aproape recunoscător pentru această bucurie. O condusese la trenul ei, foarte relaxat, nevenindu-i să creadă că lucrurile puteau fi atât de netede, că oamenii erau capabili încă de şotii, gata să fie fericiţi cu puţin. În drumul spre peron sunară fiecare scurt acasă, unde totul era normal, nimic nou, drum bun. Cele două conversaţii telefonice risipiră, aşa cum era şi firesc, orice urmă de gravitate care ar fi putut să se insinueze în despărţirea lor. În faţa vagonului el îi ură politicos succes în noua carieră în Cancelaria federală şi, neavând habar cu ce anume se va ocupa ea acolo, schiţă un fel de salut militar. Ea zâmbise iar, poate era ceva ironic în ochii ei când îi întinse mâna pe care el o prinse foarte scurt. Imediat ce ea intrase în vagon, cineva o întrebase ceva, iar el se întorsese atunci şi plecase spre peronul lui. Ăsta era tot textul acelei întâlniri, care îi revenea în minte atât de clar, cu promisiunea lui de pace şi de contemplaţie, dacă se putea zice aşa, şi dacă nu era cumva patetic să găseşti atâta filosofie în neînsemnata întâlnire din gara Hanovra, dintr-un trecut îndepărtat. Ăsta era întreg înţelesul acelei scene, pe care el îl ratase când, după ce mai trecuseră trei ani, la ceva timp după divorţ, deschisese pagina de internet a Cancelariei şi durase doar un minut să o găsească acolo, apoi călătorise la Berna, unde şi ea era de-acum singură, apoi, după o vreme, vizitaseră împreună mangrovele, iar la întoarcere ea luase numele lui de familie, un lucru frumos, desigur, înainte să se dovedească apoi o imensă greşeală, rezultatul unei neînsemnate erori de lectură.