Povestea fiicei

de Guadalupe Nettel

(fragment)

Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Guadalupe Nettel (n. 1973, Ciudad de México) şi-a petrecut prima parte a vieii în Mexic şi în Franţa, iar experienţa interculturală şi-a pus amprenta în mod definitoriu asupra scrisului său. Socotită una dintre cele mai puternice şi rafinate voci ale literaturii hispano-americane, opera ei explorează fragilitatea, identitatea şi marginalitatea. A urmat studii filologice la Universidad Nacional Autónoma de México, în ţara natală, şi a obţinut un doctorat în ştiinţele limbajului la École des Hautes Études en Sciences Sociales, în Franţa. Este autoarea a patru romane: El huésped (2006), El cuerpo en que nac (2011), Después del invierno (2014), distins cu Premio Heralde de Novela, 2014, şi Povestea fiicei (La hija única, 2020; Humanitas Fiction, 2026), a cărui traducere în engleză, publicată sub titlul Still Born, s-a aflat pe lista scurtă la International Booker Prize în 2023; în 2025, tot pentru acest roman, lui Guadalupe Nettel i-a fost acordat Prix Jan Michalski de littérature. A publicat de asemenea volume de povestiri – Pétalos y otras historias incómodas (2008), El matrimonio de los peces rojos (2013) şi Los divagantes (2023), precum şi monografii dedicate lui Julio Cortázar şi Octavio Paz. Cărţile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar fragmente din opera ei au apărut în publicaţii prestigioase precum Granta, The Yale Review, The Passenger etc.

„Guadalupe Nettel este liberă. A luptat cu tenacitate, încă de la prima sa carte, pentru a elimina dogmele învechite şi adevărurile moştenite, iar meritul ei este remarcabil: chiar şi sub cele mai întunecate orizonturi, a reuşit să-şi construiască propriul discurs narativ îndrăzneţ, un mod unic şi curajos de a fi în lume. Este o voce esenţială a noii literaturi latino-americane.“ (Enrique Vilas-Matas)

„În romanul Povestea fiicei, Guadalupe Nettel redă cu mare autenticitate viaţa aşa cum este ea trăită în cotidian, conducându-ne către miezul singurelor lucruri care contează cu adevărat: viaţa, moartea şi relaţiile noastre cu ceilalţi.“ (Annie Ernaux)

Într-o sâmbătă dimineaţa, când m-am întors de la yoga, am constatat că puiul porumbeilor ieşise din găoace. Curtea interioară era cufundată în tăcere. Probabil că vecinii mei mai dormeau, aşa că am ascultat ciripitul abia auzit, deşi insistent, dintre bârne. M-am urcat pe scaun şi am dat cu ochii de un pui plăpând, golaş, cu capul ridicat, dar neajungând la marginea cuibului. Era limpede că-i e foame, dar părinţii încă nu veniseră cu mâncarea. După câteva minute, am auzit fâlfâitul unor aripi. Am urmărit scena. De cum a ajuns, mama – bănuiesc că era mama, deşi nu am cum să ştiu exact – a deschis ciocul şi a turnat în cel al puiului un fel de lichid albicios care se scurgea pe corpul monstruos şi lipsit de pene. Urcată pe scaun, priveam totul curioasă, vag impresionată, întrebându-mă cum ar fi fost dacă ar fi supravieţuit şi celălalt ou.

Către ora trei, Alina a venit pe la mine. După înot trecuse pe la magazinul cu produse organice şi cumpărase ciuperci, roşii deshidratate şi brânză. Mi-am deschis o bere, ei i-am oferit apă minerală cu frunze de mentă. Privea îngândurată scena familială din cuib.

— Cred că ai avut dreptate să nu vrei copii, a spus în timp ce-şi aprindea o ţigară. A fi mamă înseamnă să te ocupi de cineva în permanenţă.

— Te-ai apucat iar de fumat? m-am mirat eu, neştiind ce să cred. Alina m-a privit cu ochii mari şi zâmbetul ei pieziş, pe care îl afişează când cineva spune un lucru evident. Cumva, asta m-a liniştit. Era o dovadă că, în pofida împrejurărilor şi a pântecului proeminent, Alina pe care o cunoşteam continua să existe.

— Pari tu cu capul în nori, dar în chestiile cu adevărat importante eşti destul de pragmatică, a continuat ea.

Mi-am zis că înainte m-aş fi bucurat enorm să-mi dea dreptate. În schimb, acum aş fi dat orice s-o văd la fel de mulţumită ca acum câteva luni.

— Chiar dacă acum ţi-e greu să crezi, sunt sigură că ai să te simţi din nou bine. Trebuie doar să aştepţi să treacă ceva timp.

— Nu ştiu, a spus. Deocamdată, tot ce-mi dă putere e clipa în care o voi cunoaşte pe Inés, să o ating, să-i văd feţişoara. Ce-o să fie după aia nu mă interesează.

Îmi era greu s-o înţeleg, trebuie să recunosc. De ce să-şi cunoască fiica, dacă avea să moară imediat? Nu exista riscul să se ataşeze şi mai mult de ea? Dar apoi mi-am zis că iubirea e adesea ilogică şi de neînţeles. Mulţi facem la fel când ne îndrăgostim de cineva foarte bolnav; sau care locuieşte departe; sau de cineva implicat într-o relaţie precedentă, în care nu mai avem loc. Cine nu s-a aruncat într-o relaţie abisală, ştiind bine că nu există viitor, agăţat de o speranţă firavă ca un fir de iarbă? Pourquoi durer est-il mieux que brűler? 1, se întreba sceptic Roland Barthes. Dragostea şi judecata echilibrată nu sunt mereu compatibile. De obicei tindem să alegem intensitatea, oricât de puţin ar dura, şi în ciuda riscurilor.

— Tanatologa mă sfătuieşte să-i scriu, să-i povestesc lui Inés tot ce mi-ar plăcea să facem împreună, să-i spun despre mine, despre tatăl ei, despre familie, să-i explic ce simt – bune sau rele –, să-i povestesc despre bunici, despre prietenii şi mediul meu. Mă gândesc uneori şi la melodiile pe care mi-ar plăcea să dansez cu ea. Mi-a recomandat să pun cântecele astea şi să fac un playlist al sarcinii şi să-l păstrez.

Am rugat-o să mi-l trimită şi mie, ceea ce a şi făcut a doua zi de dimineaţă. L-am descărcat pe mobil şi am ascultat melodiile la micul-dejun, sub duş şi în timp ce mă îmbrăcam. Am continuat să le ascult pe stradă şi în metrou, pe drumul spre bibliotecă. Spre surprinderea mea, majoritatea erau cântece vesele, Here Comes Your Man de Pixies, The Turtles cu Happy Together şi Couleur Café de Serge Gainsbourg, una dintre preferatele sale. Mi-am imaginat-o pe Alina dansând în apartamentul ei însorit şi plin de plante, cu bebeluşul săltându-i în pântec, transmiţându-i muzica vieţii sale, ca o parte a moştenirii culturale, dar şi genetică, fiindcă o muzică des ascultată pătrunde în celule. Mi-am imaginat-o spunându-i lui Inés mirarea şi minunea iscate de existenţa ei, permiţându-şi fericirea de cinci minute, în ciuda circumstanţelor. Melodiile erau de genul pe care le asculţi când cunoşti pe cineva care va fi foarte important în viaţa ta. Dar erau şi câteva piese triste, care anticipează o despărţire: Alexandra Leaving de Leonard Cohen, The Man Who Sold the World de David Bowie sau Cry Baby de Janis Joplin. Mi s-a strâns inima în timp ce le ascultam, stând în fotoliul de la bibliotecă.

Urmând sfatul tanatologei, Alina a ţinut un jurnal în care şi-a povestit viaţa. Copilăria la Veracruz, şcoala primară din sat, mutarea mamei ei în alt stat al republicii, boala tatălui, studenţia la Guanajuato şi apoi în Franţa, cum îl cunoscuse pe Aurelio, eforturile făcute pentru a rămâne însărcinată cu Inés. Iar la piscină sau în parc îi vorbea în gând. „Păcat că n-am putut să te cunosc mai bine, sunt sigură că ai fi fost tare simpatică. Deşi poate că ai fi fost apucată ca tata sau ca mine… Mi-aş fi dorit să te pot învăţa atâtea lucruri, de pildă, să ne scufundăm, să înotăm.“

În ultimele cinci săptămâni şi-a făcut o grămadă de poze şi filmuleţe. În toate, protagonistul era pântecul ei. S-a inspirat din imaginile de pe reţelele sociale postate de alte gravide care apăreau în lenjerie intimă sau costum de baie. Le copia atitudinile, însă păstra imaginile în fişierul care avea să păstreze povestea lor, nu le posta.

Într-o seară şi-a pregătit lucrurile pe care avea să le ia la spital. A scos din genţile în care pusese hăinuţele lui Inés pe cele cu care voia să o ţină minte. Şi-a zis că mirosul ei avea să rămână impregnat o vreme. Primise şi o plăcuţă ceramică pe care să imprime urma fiicei sale, a luat-o, a pus sacoşa în dulap şi s-a dus la lucru.

De câteva săptămâni încoace am reluat obiceiul de a merge la cinema joi după-amiază. De regulă merg singură, şi nu sunt vreo excepţie. Şi alţii vin singuri, bărbaţi sau femei, ca să vadă un film bun la care să se gândească seara sau în următoarele două zile. Orice ar zice maică-mea, de cele mai multe ori mă bucur de singurătatea mea. Sau cel puţin mi se pare mult mai suportabilă decât amintirea ultimelor luni în cuplu. Convieţuirea e o aventură greu de suportat. Şi dacă uit vreodată, vecinii mei sunt prezenţi ca să-mi reamintească.

Săptămâna trecută mă întorceam de la cinematecă şi am văzut o baltă în faţa uşii lui Doris. Era unsprezece seara. Nu voiam să trezesc copilul bătând la uşă, aşa că am sunat-o pe mobil.

— Asta-mi mai lipsea, a spus cu o voce grea de somn, mulţumesc că m-ai anunţat.

Am stat pe palier să mă asigur că vine, a ieşit în cămaşă de noapte. Părul ciufulit părea o replică a mopului, doar închis la culoare, iar picioarele desculţe aveau unghiile vopsite în negru.

— Te ajut?

A deschis uşa larg şi am constatat că toată casa era inundată.

— E de la bucătărie. S-a stricat ceva la chiuvetă, şi-a pus ea mâinile în cap.

— Stai aşa, aduc o găleată.

Am intrat la mine, m-am schimbat, mi-am pus cizme de cauciuc. Am scos un teu din debara, o găleată şi o cârpă groasă. Am decis să împingem apa către balcon, ca să curgă pe plantele din curtea interioară. Era cald. Ne mişcam în tăcere, ridicând mobilele cu grijă, ca să nu trezim copilul. Vecina era mai puternică decât credeam, braţele ei subţiri erau în stare să ridice o comodă. După ce am terminat cu livingul, am adunat apa pe coridor şi în bucătărie, ea cu mopul, eu cu cârpa. Totul a durat aproape două ore, dar nu eram obosite, ci pline de energie. Ne trecuse şi somnul.

— Bună ar fi acum o votcă tonic, a zis ea, trântindu-se pe canapea.

Nu era o idee rea.

— Votcă n-am, dar am gin. Hai la mine, ca să nu-l trezim pe Nicolás.

Doris s-a şters pe picioare, şi-a pus un şal şi papuci şi a intrat pentru prima dată la mine. Am deschis balconul ca să intre aer curat în living şi m-am dus să pregătesc băuturile.

— Ce casă frumoasă ai. A mea e un câmp de bătălie, a spus de parcă ar fi gândit cu glas tare.

S-o contrazic ar fi fost o ipocrizie. Însă i-am atras atenţia:

— Ai grijă să ridici fotoliul şi să-l laşi la soare să se usuce dedesubt, altfel pânza putrezeşte.

— Sigur. Mâine, după ce-l duc pe Nico la şcoală, termin de aranjat zona calamitată.

— Adică peste câteva ore, am zis, exagerând un pic.

Doris a zâmbit, cred că pentru prima dată de când o cunoşteam. Părul castaniu i se aşezase la nivelul umerilor şi îi conferea un aspect dinamic, chiar atrăgător. Am scos pachetul de ţigări din buzunarul jachetei şi i-am oferit una. A suflat fumul, făcând nişte rotocoale perfecte.

Arăta bine pe canapeaua mea de lectură în cămaşa ei verde deschis şi stând picior peste picior. Mi-am amintit cum arăta îmbrăcată sport în pragul uşii de la intrare şi că-mi spusesem atunci că pentru nimic în lume n-am putea deveni prietene. Acum nu numai că părea drăguţă, dar parcă era alt om. Există oameni care sunt mai vioi noaptea, cărora apusul soarelui le evidenţiază adevărata personalitate. Poate că Doris era o pasăre de noapte fără s-o ştie, sau poate că doar în aceste ore, odată terminate obligaţiile de mamă, putea fi ea însăşi. Cert este că, deşi în cămaşă de noapte şi ciufulită, emana magnetismul acela pe care îl au femeile conştiente de frumuseţea lor.

— Ce-ţi plăcea să faci până să te măriţi?

— Ce mult a trecut de atunci, am şi uitat, a spus ea pe un ton alintat (ginul începea să-şi facă efectul). Îmi plăcea să beau, să merg la petreceri şi la bar.

Vorbele ei m-au făcut să râd:

— Profită atunci. Eşti pe un teritoriu aliat. Şi ce mai făceai în afară de a te pili?

— Cântam într-o trupă de muzică country. Făceam turnee prin nordul ţării, până într-o seară la Reynosa, când au început împuşcăturile şi chitaristul nostru a fost ucis. De atunci n-am mai cântat în public.

A ridicat paharul şi am închinat în tăcere.

— Dar tu? Ce-ţi plăcea să faci înainte de a te închide în acest apartament?

— Să călătoresc, asta îmi plăcea la nebunie.

— Şi de ce n-o mai faci?

— Nu ştiu. Poate am obosit. Sau sunt prea ocupată să-mi termin teza. Îmi mai plăcea şi să dau în cărţi.

— Serios?! s-a mirat ea.

— Serios, dar am renunţat definitiv.

— Păcat. Mi-ar fi plăcut să-mi dai în cărţi. De ce ai renunţat?

— Ultima dată mi s-a făcut frică…

Doris a spus că se ducea des la o cafenea din cartier, specializată în citit în cărţi, rune şi chiromanţie:

— E un loc grozav, într-o zi te duc şi pe tine. Dacă te plictiseşti de teza ta, poţi aplica pentru un job la ei, a adăugat cu un râs care mi s-a părut macabru.

Am băut peste măsură, dar alcoolul ne-a ajutat să găsim subiecte de conversaţie. Am vorbit despre crizele fiului ei şi despre cât de greu îi era să le gestioneze.

— De unde scoate Nicolás toate vorbele alea urâte? Tu nu vorbeşti aşa, am spus.

— De la taică-său.

Şi mi-a spus că într-o perioadă soţul ei avusese multe crize violente. Nicolás era foarte mic pe atunci, iar acum le repeta cu aceleaşi expresii.

— Când îl apucă, parcă îl văd pe taică-său.

De aici am ajuns să vorbim despre propria copilărie. Ca şi mine, Doris era sora cea mare. După divorţul părinţilor săi, contactul cu tatăl ei fusese aproape inexistent.

— Ne anunţa că vine să ne scoată la restaurant. Soră-mea şi cu mine îl aşteptam gătite în faţa porţii cu orele, dar el apărea seara, şi băut bine. O dată a venit a doua zi! a spus ea şi a umflat-o râsul.

— Al meu s-a prezentat de ziua mea şi mi-a adus în dar un frăţior, am spus la rândul meu.

— Pe bune? A venit cu un bebeluş?

— Nu. Cu un copil de vârsta mea făcut cu altă femeie.

Şi iar am râs.

A plecat acasă când se crăpa de ziuă. Peste o oră suna deşteptătorul. În timp ce mă culcam, mă gândeam la ea şi la toate mamele din oraş care pregăteau acum micul-dejun pentru copiii lor.

În ultima săptămână înainte de naşterea fetiţei au avut loc alegerile prezidenţiale pentru cetăţenii francezi din străinătate. Frontul Naţional avusese un rezultat foarte bun în primul tur şi era important să votezi ca să nu câştige. Alina s-a dus la Liceul Francez, unde era centrul de votare din Ciudad de México, împreună cu Léa, amica ei din Marsilia. Nu se aflau decât adulţi în curtea în care, cu luni în urmă, şi-o imaginase pe Inés făcând sport. Se simţea în formă, n-a profitat de starea ei ca să nu stea la coadă. Şi-a aşteptat rândul în picioare, la fel ca toţi ceilalţi, a depus votul în urnă. Apoi Léa a propus să meargă la masă. Bărbaţii lor li s-au alăturat la un restaurant libanez din Polanco. De mult nu mai ieşiseră cu toţii în timp ce avea grijă cineva de copiii prietenilor. După prânz, Alina a propus să meargă pe jos până acasă, ceea ce le-a luat în jur de o oră. Seara, Aurelio a urmărit la televizor un meci de box. Alina era obosită, s-a dus la culcare. Era în a treizeci şi şaptea săptămână de sarcină şi era în urmă cu somnul: pântecul o deranja noaptea, ca să nu-l trezească pe Aurelio dormea în camera pentru musafiri. S-a dezbrăcat şi şi-a zărit burta în geam; parcă crescuse şi mai mult. S-a băgat sub pilotă şi a adormit legănată de comentariile transmisiei meciului, care veneau din living.

Dimineaţa s-a sculat şi şi-a privit din nou pântecul. A luat telefonul şi şi-a mai făcut nişte poze. Mai era puţin până la cezariană, o săptămână dacă toate mergeau bine, şi voia să adune amintiri. S-a culcat la loc, dar a trebuit să se ducă la baie. Atunci a constatat că lenjeria intimă şi cămaşa de noapte erau pătate de sânge. Hemoragia continua, aşa că nu s-a ridicat de pe toaletă. L-a strigat pe Aurelio, încercând să-şi păstreze calmul, şi l-a rugat să-l anunţe pe ginecolog. S-a întins şi a căutat în dulăpiorul de sub chiuvetă pachetul cu absorbante. Şi-a pus două şi a ieşit să se îmbrace. Nu avea contracţii, nu o durea nimic, avea doar hemoragia inexplicabilă. Barragán nu răspundea, dar şi-au zis că trebuiau să ajungă cât mai curând la spital, dacă voiau să o vadă pe Inés în viaţă. A scos geanta din dulap, s-a aşezat pe canapea să-l aştepte pe Aurelio. Era şase dimineaţa când am primit mesajul: „Inés se naşte azi. Vino s-o cunoşti.“

Nu a fost nevoie să-şi deschidă drumul claxonând sau fluturând o batistă albă scoasă pe geamul maşinii. Era duminică dimineaţa şi oraşul încă dormea. Alina a verificat data: şapte mai. Mai era o săptămână până la cezariana programată; cu cât mai repede, cu atât mai bine, şi-a zis. Şi-a amintit pe urmă că fusese calmă. Îşi imaginase de atâtea ori momentul, că nu-i mai era frică. Ginecologul a răspuns într-un târziu, reamintindu-le cu o voce adormită că era în concediu. Le spusese la ultima consultaţie, dar Alina uitase. A întrebat-o ce era cu hemoragia. Alina a descris culoarea şi abundenţa.

— S-a desprins placenta. Ai sărit, ai făcut efort fizic?

— Ieri am mers mult pe jos.

— Mergeţi la spital, sun un coleg care să mă înlocuiască.

Au fost primiţi de medicul de gardă pe care Emilio îl pusese deja la curent:

— Doctoriţa Gutiérrez e pe drum. Ea va face cezariana. Mai întâi să verificăm semnele vitale.

În timp ce i se lua tensiunea, Alina îşi expunea cazul oricui se nimerea:

— Copilaşul meu va muri. Nu mă adormiţi. Am stabilit cu doctorul că vreau s-o văd. Vreau să-mi cunosc fiica. Să fiu cu ea.

Aurelio o privea cu reproş, nu era nevoie să spună fiecărui infirmier care se apropia, însă pe ea o interesa un singur lucru, să nu i se dea ceva care s-o adoarmă.

A sosit anestezistul şi Alina a devenit şi mai insistentă. Omul avea masca pe figură, nu-i putea vedea chipul, doar nişte ochi mari şi negri care i-au inspirat încredere.

— Să nu mă adormiţi. Daţi-mi ceva să nu simt durerea când mă deschideţi, dar nu mă adormiţi. Fetiţa mea o să moară şi vreau s-o văd.

Anestezistul i-a spus că va sta tot timpul lângă ea:

— Am să stau aici, în spate, o să fiu atent la tot ce aveţi nevoie. Dacă simţiţi că vă ia somnul, îmi spuneţi şi vă dau ceva să vă treziţi.

Aurelio a fost chemat la contabilitate pentru plată. Dacă nu lăsa un cont deschis, nu mergea treaba. Medicina privată are priorităţile ei. Lucrurile s-au accelerat după ce au primit acceptul.

Analgezicele au cufundat-o pe Alina într-o stare de semitrezie. Doctoriţa verifica instrumentarul. A apărut şi doctoriţa Mireles: după cum promisese, ajungând la spital dăduse instrucţiuni pentru camera din Secţia de terapie intensivă.

La un moment dat, doctoriţa a prevenit-o:

— Ai să simţi că îţi umblu pe dinăuntru. Şi mai apoi: Acum am să mă sprijin tare de tine ca s-o scot. Atenţie! Vei simţi un gol, dar n-o să te doară.

Pe chipul Alinei curgeau lacrimi, anestezistul din spatele ei i le ştergea cu un tifon. I-a injectat ceva ca să o anime, Alina a simţit imediat o creştere de energie: a început să vorbească în neştire, să-i dea lui Aurelio nişte instrucţiuni care n-aveau nicio legătură cu ce se întâmpla. „Spune-i femeii să spele draperiile din salon“, de exemplu. Deodată, s-a iscat zarvă printre medici. Vorbeau cu toţii în acelaşi timp şi se buluceau în jurul mesei de operaţie.

— S-a născut? a întrebat Alina.

— Da, a răspuns o voce necunoscută.

— Şi cum e?

— Acum vine.

— De unde să vină? Doctoriţa mi-a spus că nu o să mi-o ia!

După câteva clipe i-au pus-o pe Inés pe piept. Tot ce ţine minte de atunci e un pachet de carne roşie şi caldă cu un pic de păr, pe care l-a potopit de sărutări, precum o felină care-şi linge puiul proaspăt fătat. Era atât de preocupată să o sărute, că nu s-a gândit la forma capului sau dacă semăna cu ea sau cu Aurelio.

— Inés, ţi-o prezint pe mama ta. Lasă-mă un minut să o cercetez, a spus doctoriţa Mireles.

Alina nu se putea mişca, nici gâtul nu-l putea întoarce, dar şi-a dat seama că plecau aproape toţi cu fetiţa. Inclusiv Aurelio. Nu-i putea urma, căci corpul nu-i aparţinea. Corpul ei era o masă manipulată şi cusută, insensibilă şi din care se extrăsese ceva preţios. Acum era golit, neimportant precum bandajele şi tifoanele însângerate aruncate pe o masă cu rotile, lucruri de care aveau să se ocupe mai târziu, acum nu erau prioritare. Puţinii rămaşi în sala de operaţie vorbeau despre meciul de box din seara precedentă, chipurile, ceva de neuitat. Dar unde era Inés? De ce nu i-o aduceau? Era oare ceva mai important în aceste clipe decât să nu fie lângă ea? Când a încercat să întrebe asistenta, aceasta i-a dat un medicament şi i-a spus că o mută în sala de recuperare.

Îşi aminteşte că a rămas singură într-o sală imensă, plină de neoane puternice, că a trecut mai bine de un ceas până să o ducă în salonul ei. Erau şi alte paturi goale. Îi era frig şi se întreba dacă-şi va mai revedea fetiţa.

A intrat altă asistentă şi i-a spus:

— Soţul dumneavoastră m-a rugat să vă spun că Inés e bine.

S-a liniştit aflând că încă nu murise, poate că va mai avea câteva minute s-o vadă mai bine, cu ceva noroc poate chiar câteva ore, dar ce voia să spună, de fapt, Aurelio cu „E bine“?

Mai târziu au adus-o în salonul unde o aşteptau Léa şi bărbatul ei, alte prietene apropiate, soacra şi cumnata. Şi eu.

Aurelio era în Secţia de nou-născuţi şi îi trimitea poze şi filmuleţe:

— Priveşte-o, e aici! Inés, spune-i bună lui mami! Spune-i că eşti bine, repeta, de parcă ar fi vorbit cu un copil de cel puţin doi ani.

Văzând imaginile, Alina a constatat că, într-adevăr, capul copilului era foarte mic. Realitatea o copleşea din nou. În încăpere, feţele noastre nu semănau una cu alta. Expresiile prietenelor erau de crispare când îl auzeau pe Aurelio spunând că Inés e bine, chipurile soacrei şi ale cumnatei se luminau de speranţă.

Cert este că nu ne-au chemat „Să ne luăm rămas-bun“ de la fetiţă, cum fusese vorba. Deocamdată, Inés nu se ducea nicăieri.

1 „De ce a dura este mai bine decât a arde?“; Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, în româneşte de Magda Jeanrenaud, Polirom, Iaşi, 2018, p. 575 (în fr., în orig.).