Annie Ernaux e scriitoarea de limbă franceză care în anul 2022 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, numele său fiind reperat anterior prin acordarea premiilor Prix Marguerite Yourcenar, Prix Renaudot, Premiul Strega. Anul 2011 va fi marcat în cariera sa prin publicarea volumului L’ autre fille, tradus în limba română la Editura Trei, în 2025, de către Mădălina Ghiu. Dificil de încadrat această scriere, asumată de autoare drept scrisoare-confesiune, de unde rezultă şi alăturarea numelui său cu numele lui Franz Kafka şi cu Scrisoarea pentru tata a acestuia.
Pentru a conduce naraţiunea în zona psihanalizei, ceea ce se va dovedi că este calea interpretării cea mai apropiată de substanţa scrierii, va plasa momentul important al aflării secretului în ziua în care s-a sinucis Pavese într-o cameră din Torino. Şi tot cu semnificaţie este şi ziua în care moare sora naratoarei, soră de care află mult mai târziu, în Joia Mare. Jocul întâmplării devine definitoriu pentru derularea acţiunii. Va afla dintr-o conversaţie dintre mama sa şi o vecină despre existenţa unei surori şi astfel intră în acţiune cel de-al doilea joc al memoriei, care din secvenţe disparate va trebui să reconstituie un destin, al fetei moarte. Din perspectivă psihanalitică întreaga poveste se decodifică prin exacerbarea vinovăţiei de a fi venit în această lume înlocuindu-şi astfel sora. „Tu ai fost mereu moartă. Ai intrat moartă în viaţa mea în vara când aveam zece ani. Născută şi moartă într-o poveste (...)” (p. 10). Autoarea îşi defineşte scrierea ca fiind povestea acestei poveşti, o scrisoare-confesiune ca un dialog imaginar recuperator al unor reminiscenţe de amintire. Şi, pentru a se potenţa misterul şi secretul, singura imagine pe care a reţinut-o este cea a două fotografii a unor fetiţe care se deosebesc prin ceea ce transmit: seninătatea, în cazul fetiţei care va muri, şi a unei priviri austere, a „Celeilalte”, cum i se va spune celei de a doua fiice. Sunt nuclee narative disparate reunite într-un eseu despre un destin. Este o poveste în ramă, iar dialogul deconspiră esenţa: cealaltă era mai bună decât ceastălaltă. Cu această povară a comparaţiei în defavoarea sa va trebui să înfrunte memoria părinţilor săi, care trăiesc pentru a replica viaţa pierdută a primei fiice. Povestea reconstituirii nu umple golul timpului între cele două destine, un timp oprit nefiresc şi un timp al vinovăţiei reluării imaginii copilului pierdut. Despre timp vinovat, despre absenţe care împovărează celălalt destin fără a fi avut vreo tangenţă, despre aceste intervale de timp personal netrăit va scrie Annie Ernaux în Cealaltă fiică. Întrebarea cadru este: „Oare te aduc la viaţă spre a te ucide din nou?”, iar convingerea este că „Ziua acestei poveşti este Ziua Judecăţii”. Manipularea memoriei nu este în acest caz o terapie a recuperării unui interval necunoscut, ci ca o răzbunare pentru efectul la distanţă peste un timp-hiatus. Ca spaţiu este, la fel, o imagine a contrastelor: o lume „În care tu exişti ca moartă şi ca sfântă. Povestea care spune adevărul şi care mă exclude” (p. 21). Povestind despre moartea copilei, mama găsea în asta consolarea unei forme a învierii. Ordinea secvenţelor de timp este inversă, despre acum spre atunci.
Moartea este o reînviere prin manipularea memoriei. Suport este transferul de vinovăţie, cealaltă a supravieţuit. Povara vinovăţiei, a neputinţei este şi în cazul mamei. Annie Ernaux diversifică astfel registrul cu un al doilea plan al receptării emoţionale. Pentru ambele fete mama s-a rugat, dar a supravieţuit numai cealaltă. Când se întoarce de la mănăstirea unde se rugase, îi va aduce celei de a doua fiice o păpuşă. Este, în esenţă, un substitut cu valoare de catalizator al speranţei în transferul de energie dinspre imaginea celei moarte către sora ei. Energia neconsumată, destin neîmplinit preluat într-o nouă viaţă. Ca o replică a neîmplinirii, fiica supravieţuitoare va fi cu o înfăţişare hidoasă, degradată pe măsură ce trece timpul. Chipul primei fetiţe rămâne într-o fotografie de bebeluş, este încremenirea timpului într-o imagine pozitivă.
Scrisoarea confesiune este şi despre un timp damnat. „A trebuit ca tu să mori la şase ani ca să vin eu pe lume şi să fiu salvată. Mândria şi vinovăţia de a fi fost, într-un scop indescifrabil, aleasă să trăiesc”. Deconspiră şi convingerea lăuntrică: aleasă pentru a scrie. Astfel scrierea confesiunii devine un dat asumat. „Nu scriu pentru că tu eşti moartă, ci tu ai murit pentru ca eu să scriu, e o mare diferenţă” (p. 28).
O notă din jurnalul său făcută la senectute surprinde motorul combustiei interne, sursa scrierii ficţionale: „Întotdeauna, încă de mică – asta să fie oare originea scrisului? – am crezut că sunt dublul cuiva care trăieşte în altă parte. Că nu trăiesc cu adevărat, că viaţa este «scrierea», ficţiunea alteia. Asta era ceva de explorat, această absenţă a fiinţei sau această fiinţă fictivă” (p. 36). Tema dublului este o temă favorită de explorare psihanalitică. Nu este însă dedublare, ci o asumare a altei identităţi. Nu este nici multiplicarea identităţii, pentru că nu identificăm nucleul iradiant al multiplicităţii. Este o altă identitate, a celeilalte. Titlul volumului este în aceeaşi cheie a dublului: cealaltă fiică poate fi cea care a trăit, din perspectiva părinţilor, dar şi cea care a murit, din perspectiva martorilor oculari. Este un balans între actuala identitate şi cea rămasă într-un timp împietrit, balans care generează manipularea memoriei când într-un sens, când în celălalt, pentru a crea iluzia uniformizării destinelor. Cea moartă trăieşte în prezent prin scrierea confesiune, cea care trăieşte moare câte puţin prin alimentarea amintirii despre un timp damnat.
Groaza dublului va fi accentuată de ideea că spiritul moartei poate fi transferat în corpul copilului său, că Ginette reînvie prin destinul unui copil, iar numele său, o singură dată rostit şi nepus măcar pe piatra funerară, va fi reluat de un copil din aceeaşi linie sanguină. Este transferul în alt nume, în alt corp, în altă identitate. Este o proiecţie din afara acestei lumi pe care nu a cunoscut-o şi care s-a întrupat în cealaltă cu semn schimbat ca un blestem, o recuperare a vieţii netrăite.
Scrisoarea confesiune este un teren al antinomiilor: tu – tristeţe, eu – speranţă, tu – trecut, eu – viitor. Este puterea de a ajunge la 87 de ani cu complexul vinovăţiei (a trebuit să moară ca să vină ea) şi al blestemului.
Spectrul psihanalitic a fost evident de-a lungul întregii confesiuni, dar scriitoarea punctează perspectiva printr-o tuşă groasă, a întrebării retorice: „Şi atunci, nu ar trebui să te consider, în această scrisoare, ca pe o creaţie a psihanalizei, a înverşunării ei de a demonstra că, într-o întoarcere la primitivism, nu scăpăm niciodată de morţi?” (p. 50).
Annie Ernaux îşi construieşte scrisoarea confesiune pe două procese de memorie, stocarea informaţiei în memoria de lungă durată şi recuperarea informaţiei. Orice reamintire este o călătorie mentală în timp, aşa cum a demonstrat Endel Tulving. Memoria episodică este cea legată de anumite evenimente din viaţa personală. Şi memoria eidetică poate fi invocată în cazul protagonistei, este memoria fotografică, aceea care reţine şi reproduce fidel imagini vizuale după o scurtă expunere. Toate aceste tipuri de memorie pot fi interpretate din perspectiva reconstituirii unui destin dezvăluind un secret. Annie Ernaux construieşte o adevărată arheologie a memoriei pornind de la amintirea fotografiilor care puneau „În oglindă”, de înţeles mai apoi că erau în contradicţie, cele două chipuri de copii.
Invocarea celeilalte, a dublului şi totuşi a diferenţei specifice (vie-moartă), devine o obsesie şi o încălcare a unei cutume: cu morţii trebuie să comunici doar la un timp revendicat de sărbătoarea lor, altfel se instalează dominarea obsesiei, boala amintirii, inclusiv a vinovăţiei că supravieţuieşti sau că ai fost înlocuit cu altcineva. Este concluzia la care ajunge naratoarea: „Nu pot înlocui existenţa mea cu a ta. Există moarte şi există viaţă. Tu sau eu. Ca să fiu, a trebuit să te neg” (p. 58).
Scrisoarea-confesiune nu este destinată celei invocate, ci cititorilor la fel de invizibili ca ea. Este exerciţiul memoriei şi terapia prin cuvântul rostit chiar şi numai pentru sine, spre a stopa manipularea afectelor de către memoria episodică. Şi tocmai absenţa declanşează memoria episodică, Annie Ernaux reuşind cu aceste concepte să recreeze o lume a timpului vinovat.