Flacăra iubirii şi a neuitării

Nu ne despărţim, romanul scriitoarei coreene Han Kang, laureata premiului Nobel pentru literatură în 2024, este un recviem închinat sufletelor celor treizeci de mii de oameni simpli ucişi cu barbarie în insula Jeju, la sfârşitul anilor 1940, când vânătoarea de comunişti s-a transformat într-un masacru odios, care a rămas ca o rană mereu sângerândă în sufletele supravieţuitorilor.

Gyeongha şi prietena ei, protagonistele cărţii, sunt marcate de această traumă transgeneraţională. Ele păstrează în memorie amintirile sfâşietoare ale mamei lui Inseon, care nu a încetat să caute osemintele celor dragi, împuşcaţi cu bestialitate şi aruncaţi în uriaşa groapă comună de pe ţărmul mării, pentru a le înmormânta cum se cuvine. Suferinţa şi iubirea ei incandescente sunt stavile împotriva morţii şi uitării.

Povestea tragică a familiei lui Inseon reverberează dureros în inima lui Gyeongha. În coşmarurile ei revine obsesiv imaginea cimitirului de trunchiuri întunecate şi contorsionate de copaci, acoperite de zăpadă şi încovoiate ca o mulţime de femei, bărbaţi şi copii. Şi sentimentul dezolant al neputinţei, trăit în faţa mării întunecate şi dezlănţuite, care se repede să măture oasele victimelor îngropate pe mal, pentru a li se şterge urma: „Dacă pentru mormintele deja înghiţite de mare nu mai era nimic de făcut, osemintele din mormintele aflate mai sus trebuiau mutate. Acum, înainte ca apa să înainteze şi mai mult. Dar cum? Nu era nimeni acolo. N-aveam nici măcar o cazma. Cum să mut toate acele morminte? Neajutorată, am început să alerg printre trunchiuri negre, despicând apa care-mi ajungea deja până la genunchi”.

Gyeongha o regăseşte pe Inseon după câţiva ani, pe un pat de spital, la Seul, după ce se accidentase în timp ce sculpta trunchiuri de copaci, în atelierul său de pe insula unde s-a retras, pentru a-şi îngriji bătrâna mamă. Acolo, s-a străduit să dea viaţă unui proiect de comemorare a victimelor genocidului, proiect gândit iniţial împreună cu prietena sa. Pe care o roagă să meargă în satul izolat de munte din Jeju, pentru a-i salva micuţul canar. Din pricina zăpezii viscolite, Gyeongha se va rătăci prin nămeţi şi va ajunge prea târziu. Ea va îngropa trupul păsării, învelit într-o batistă de mătase, la rădăcina unui copac din curtea casei părinteşti a lui Inseon.

Acolo, în acel spaţiu cu o încărcătură dramatică atât de puternică, Gyeongha trăieşte o experienţă foarte stranie, situată între veghe şi vis, între real şi imaginar. Spiritul prietenei se întrupează într-o nălucire a nopţii, i se destăinuie şi o călăuzeşte printre amintiri devastatoare, printre hârtii şi documente, pentru a reconstitui evenimentele terifiante din viaţa familiei sale şi a insulei: „Tot adunând documentele şi lămurindu-mă despre cele întâmplate, la un moment dat, am simţit că mă schimbam şi eu. Ajunsesem într-o stare în care mi se părea că nimic din ce ar fi putut să-şi facă oamenii unii altora nu mai putea să mă şocheze… Ceva din străfundul sufletului meu se rupsese, dar sângele care ieşea pe acolo nu era nici roşu, nici nu ţâşnea cu putere, iar în bucata aia de inimă sfârtecată rămăsese doar o resemnare care pulsa ca o durere… Ştiam că şi mama ajunsese în punctul acela. Când mă trezeam dintr-un coşmar, mă spălam pe faţă şi mă uitam în oglindă şi recunoşteam acel ceva stăruitor, gravat pe faţa mea, la fel ca pe a mamei. Mi se părea incredibil că soarele continua să răsară în fiecare zi”.

Tot ceea ce a aflat Inseon despre oamenii ucişi în numele eradicării comunismului i-a fost încredinţat lui Gyeongha: scrisorile, hârtiile, articolele şi tăieturile din ziare despre mărturiile martorilor, despre comunicatele de presă din arhivele armatei americane, care fuseseră declasificate şi puse la dispoziţia publicului după cincizeci de ani, listele cu numele cetăţenilor din insula Jeju care au fost închişi fără să fie judecaţi între 1948 şi 1949 şi au petrecut zeci de ani în detenţie, rapoartele despre masacrul membrilor Ligii Naţionale pentru Protecţie şi Îndrumare. Prin acest gest de mare încredere, Inseon a investit-o pe prietena ei cu o mare responsabilitate morală, aceea de a scrie despre abuzurile de putere şi crimele abominabile din istoria coreeană.

În acea noapte dintre lumi, inundată de zăpadă, comunicarea dintre cele două prietene a înfrânt graniţele spaţiale şi temporale. Inseon cea reală a rămas pe patul de spital, dar spiritul ei, desprins de corp, a călăuzit-o pe Gyeongha, în timp ce străbătea troienele pentru a ajunge în valea ce adăpostea osemintele celor ucişi, amestecate cu trunchiurile negre ale copacilor. De fapt, ghidată de lumina fragilă a lumânării din mâna ireală a lui Inseon, ea a coborât în adâncimile infernale ale suferinţei individuale şi colective, într-o încercare disperată de a scoate adevărul din întunericul uitării. Când flacăra fragilă s-a stins, a aprins un chibrit în noaptea profundă – autentic simbol al speranţei: „Am prins vârful rupt al băţului între degete şi l-am mai frecat odata de cutie. O flacără. Ca o inimă. Ca un mugur de floare care palpită. Ca fâlfâitul celei mai mici păsări din lume”.

Nu ne despărţim este un elogiu închinat memoriei, iubirii şi prieteniei, a căror flacără continuă să ardă în inimile personajelor, dincolo de timp, suferinţă şi moarte. Este flacăra memoriei care înfrânge uitarea, dar şi a dragostei filiale care a însufleţit-o pe Inseon, când s-a întors în satul natal pentru a avea grijă de mama ei, a cărei minte era tot mai rătăcită, într-atât încât nu o mai recunoştea, confundând-o fie cu sora ei mai mare, împreună cu care a supravieţuit dezastrului, fie cu cea mai mică, pe care a găsit-o aproape moartă în curtea casei şi a hrănit-o cu propriul sânge. În egală măsură, este flacăra comuniunii afective dintre cele două prietene, mereu solidare, în ciuda distanţei fizice care le desparte.

Fără îndoială, există multă suferinţă, aproape insuportabilă, în romanul lui Han Kang, dar şi multă frumuseţe. Fluxul nestăpânit al durerii, provocate de răul care stăpâneşte lumea devastată de crime, se împleteşte cu poezia magică a existenţei, a dialogului dintre sufletele celor de aici şi ale celor de dincolo. Lirismul curge lin sau învolburat, asemenea valurilor de zăpadă care îmbracă şi transfigurează totul. Frumuseţea încă există, efemeră, dar purificatoare, şi se cerne peste chipul dezumanizat al vieţii: „Zăpada era atât de afânată şi moale, voiam să rămân aşezată acolo pentru totdeauna. Un mal de zăpadă ne despărţea. Vedeam doar chipul lui Inseon şi lumânarea pe care o ţinea la piept, restul corpului ei era ascuns de malul de zăpadă. Nu bătea niciun fir de vânt. Fulgii se cerneau fără încetare, atât de lent încât păreau să se unească în aer ca într-un imens linţoliu de dantelă”.