Viorica Răduţă, nume consacrat în literatura contemporană, autoare exersată atât în genul liric, cât şi în cel epic, semnând poezie, proză scurtă şi romane, publică în 2025, la Editura Charmides, volumul de poeme să nu mă iubeşti să nu mă urăşti de la os. Pe coperta a IV-a, Radu Vancu apreciază că „E o carte despre singurătate – documentând singurătatea & demonstrând, pagină cu pagină, că poezia e unul dintre instrumentele esenţiale împotriva ei”. Tot pe coperta a IV-a, Irina Georgescu Groza observă că „Alchimia limbajului ce se foloseşte de imagini brutale are un efect cinematografic, năucitor, memorabil”.
Poeta însăşi deschide volumul cu o dedicaţie, asociind doi termeni din sfere semantice complet diferite, unul pur uman, afectiv, celălalt, un fenomen al naturii pe care omul nu îl poate controla, citez: „Se dedică prietenilor mei din îmbrăţişare şi vânt”. Funcţionează ca un aviz către cititorii cărţii versul „Pe nesimţite m-au închis în afara lumii”, preluat din volumul Poezii, de Kavafis.
Dar ce este sau ce sugerează, până la urmă, apelul autoarei la metafora-simbol a osului, ce reprezintă, în viziunea sa, dacă simte nevoia, încă din titlu, printr-o frază construită cu verbe la conjunctivul cu valoare imperativă, să transmită mesajul întregului volum, adică, să nu mă iubeşti să nu mă urăşti de la os? Vom descoperi prin actul lecturii o resemantizare surprinzătoare a termenului os, poeta face din el un reper al concretului, o bornă pentru trecerea spre un alt nivel, posibil al dematerializării, ceea ce trece de os devine autocunoaştere, sentimentul solitudinii şi absenţa comunicarii: „Spun singurătatea/ este/ un trup de bărbat de femeie/ care-ţi trece prin os/ nu e gând/ doar linie după linie/ după/ nu ajungi la vederea ei fiindcă osul/ îţi taie buzele privirea şi liniştea”. Într-un alt poem laitmotivul osului apare ca „Un şir de vertebre sudate/ care de la timp/ se apropie se distanţează/ să fie şuruburi să ţină viaţa” (îmbrăţişarea). Laitmotivul osului este completat de alte simboluri ce configurează supratema timpului: „Ziua” şi „Noaptea”, „Trupul” şi „Carnea” ce-l înveleşte, „Genunchiul” supradimensionat şi „Vertebrele”, „Ploile” şi „Cârdul de păsări”, „Gura de cârtiţă” şi „Piciorul în pantalon alb”, dar, mai ales, „Singurătatea bandajată frumos”. Aproape fiecare poem transmite, prin sugestie şi ambiguizare, idei despre raportarea fiinţei umane la timp, condiţionarea existenţei de succesiunea zilelor şi a nopţilor: „Distanţa dintre noi stă în picioare/ sau pe punte/ ca un sărut/ nu ar mai exista timpul/ ca o broască în faţa uşii/ uitându-mă după noapte/ cu gândurile mele”.
Cadrul exterior apare halucinant, descris prin elemente precum viscolul, lapoviţa, vârtejul, întunericul din belşug sau, cum spune poeta, „Prăpădul”. În aceste circumstanţe, spiritul se dizolvă, comunicarea devine imposibilă, totul conduce către alienare: „Zăpada era groasă/ ca şi memoria/ dacă înţelegi că tot vin înapoi/ să miros tăcerea/ şi mă uit/ mă uit în ochii tăi sparţi de vânt” (eram vânturat).
În poemele Vioricăi Răduţă, singurătatea este histrionică, ia diferite înfăţişări, de la bucăţi rupte direct din inimă, până la senzaţia de greutate: „În coşul pieptului/ ca să-ţi treacă apăsarea prin minte/ doar că apăsarea e rece ca bătrâneţea/ care sapă aşa de mult”. Apusurile devin sinonime cu plecările definitive, tatăl a luat-o pe mama într-o altă lume, într-o altă dimensiune ea respiră şi „Sapă grădina cu braţele noastre”, citim într-o confesiune tulburătoare despre viaţă şi moarte, despre părinţi şi copii, unde „Degetele mamei nu s-au atins de vis/ că doar el putea fi pierdut” (te întorci). Pentru poetă, moartea se infiltrează până şi în vise, devreme ce „Tot mai/ tot mai grele/ sunt visele/ întinse pe masă”.
Discursul liric este construit adesea prin formula monologului confesiv şi adresat, observabilă chiar din titlurile unor poeme: te întorci, draga mea de cânepă subţire (cât de mult îţi creşte iarba pe umeri), părul tău era vânt, când am ieşit din noi, aş fi vrut etc. Aşa cum, de exemplu, pentru Blaga lumina este metafora cunoaşterii universului, la Viorica Răduţă îmbrăţişarea nu este doar un gest afectiv, ci o formă de cunoaştere a alterităţii. Contactul aduce un transfer de energii: „Cum se uitau în urmă/ că acolo se mai săpau umbrele/ o îmbrăţişare tremurată/ ca o amintire/ dar asta nu voia niciunul să se ştie” sau, citez din nou, „Braţul tău mă înlănţuie”. Artificialitatea, traseul deviat de la firesc sunt sugerate prin imagini vizuale (florile de plastic) sau prin imagini sonore (strigătul străzii). Nici sentimentul întemeietor al cuplului nu se manifestă plenar, ci doar prin aparenţe: „Ne iubeam ca două umbre/ un contur/ cu alt contur” (era noapte). Cadrul nocturn nu aduce misterul, reveria, cum se-ntâmplă la romantici, este, mai degrabă, o invazie de întuneric, de temeri şi de retrageri în sine: „Buzele au apucat/ aţa/ şi au cusut ceva înăuntru/ atâta singurătate încât o ţinea/ de frunze căzute/ [...] dar văzul nopţii nu mai purta/ trupul ţinut în sine/ şi gura”. Cuplul apare într-o imagine ce aminteşte de o viziune suprarealistă, căci: „Eram amândoi/ o pasăre moartă în care/ şi botul de câine urla/ să-ţi facă o faţă uscată”. Ultimul poem, cu titlul întâi seceta, este tot un monolog adresat, în care poeta accentuaeză ideea că timpul rămâne, în curgerea lui, inexorabil, iar sentimentul nu poate fi decât o singurătate care se împlântă în toate fibrele fiinţei: „Singură când ne despărţim/ mirosindu-ne genele/ şi timpul/ din care m-am privit/ bătrână şi în negru în patimi”.
Volumul să nu mă iubeşti să nu mă urăşti de la os este o pledoarie indirectă pentru ideea de asumare a trecerii timpului, cu conştiinţa că fiecare clipă trăită are preţul ei şi, totodată, în faţa provocărilor, poezia poate reprezenta o luptă câştigată.