Cine sunt de fapt învingătorii istoriei? Şi mai mult, oferă istoria oficială un răspuns valid? Opţiunea cercetătorului în acest caz este recursul la istoria alternativă, la „Contraistorie”, la ceea ce implică o astfel de abordare, o rescriere din perspectivă contemporană, o necesitate de investigare/ arhivare a trecutului, o repoziţionare în istoria mişcării teatrale româneşti din perioada comunistă, prin recuperarea unei părţi esenţiale: prezenţa artistelor, creatoare de teatru şi a artiştilor queer, a căror contribuţie a fost ignorată, uitată, minimalizată.
Cristina Modreanu urmează direcţia de cercetare deschisă anterior în Teatrul ca rezistenţă. Oameni de teatru în arhivele Securităţii (Polirom, 2022), perspectiva este declarat feministă, mai mult decât o „Acţiune revizionistă”, este un act de supravieţuire, şi în acest sens este invocată poeta americană Adrienne Rich, care avertiza că „Până nu vom putea înţelege prejudecăţile în care suntem scufundate nu ne vom putea cunoaşte pe noi înşine”, conceptul ei re-viziunea este cel care inspiră demersul de căutare a vocilor feminine, chiar şi atunci când au fost amuţite. Deosebit de sugestivă este rama afectivă ce încadrează fiecare portret, decupaje aproape cinematografice care reactivează o epocă.
Simţul etic, busola morală ce orientează parcursul profesional şi personal al artiştilor prezentaţi în Învinşi şi învingători, devine punctul fierbinte, ce pulsează între jocurile duplicităţii, negocieri, anexarea la sistemul opresiv sau la polul opus, rezistenţă, autoexil, dispariţie temporală sau definitivă, destine eşuate, promisiuni neîmplinite.
Exemplar în acest sens este profilul Arianei Kunner, pe care autoarea îl recompune prin consultarea dosarelor de urmărire din arhiva CNSAS, printr-un excurs de-a lungul carierei, inventarierea spectacolelor, o a doua sursă în înţelegerea viziunii artistice, receptarea critică a creaţiilor sale regizorale. Despre Ariana Kunner se ştiu azi prea puţine, prima recuperare îi aparţine tot Cristinei Modreanu care s-a ocupat de pagina ei în Dicţionarul Multimedia al Teatrului Românesc. Portretul unei femei care a pus meseria înaintea vieţii personale, cu o activitate intensă în teatrele din provincie, cu spectacole care au trezit interesul, dar cu evaluări critice care simultan apreciau/ respingeau creativitatea, căutările estetice şi alegerile îndrăzneţe. Unul dintre aceste spectacole este Inscripţie pe o fereastră de Lorraine Hansberry, şi reconstituirea lui presupune o analiză din perspectivă contemporană a cronicii spectacolului semnată de Valentin Silvestru, cu sublinierea prejudecăţilor politice şi de gen, a respingerii calităţilor feminine ale producţiei, „Excesul de emotivitate în abordarea regizorală” şi din interpretarea protagonistei. Utilizarea metodei critical fabulation, investigare introdusă de cercetătoarea americană Saidya Hartmann, devine un exerciţiu de imaginare a spectacolului pornind de la două fotografii, inclusiv vocea regizoarei, evocată de un interviu realizat de Ioana Muntenescu, descoperit în timpul cercetării. Şi nu este singura descoperire remarcabilă, în 2023 la New York, după vizionarea spectacolului A Raisin in the Sun, şi vizitarea unei expoziţii dedicate lui Lorraine Hansberry, simultan continuând cercetarea, află că Ariana Kunner a montat o piesă a scriitoarei şi activistei americane, marginalizată şi ea şi recuperată acum într-un context socio-politic relevant. Dincolo de coincidenţe, rămân două sintagme aproape identice, fire nevăzute care leagă două artiste, o mărturie din interviul menţionat, „Mi se pare mai simplu să treci drept drumul decât oblic. Nu? (...) Mie mi se pare că e mai simplu să fii corect”, şi un comentariu dintr-o cronică la spectacolul din 2023: „O mult mai amplă, adesea satirică, viziune asupra problemei de a trăi corect într-o lume incorectă” – Jesse Green în New York Times.
Aceeaşi simetrie viaţă-creaţie poate fi identificată în destinul Ginei Ionescu, intrată în atenţia Securităţii foarte devreme, ca urmare a unei condamnări pe când avea optsprezece ani. Dosarul de urmărire conţine informaţii detaliate despre spectacolul de absolvire, Uriaşii munţilor, piesa neterminată a lui Luigi Pirandello, iar sursa ce semnează nota menţionează nemulţumirea tinerei despre constrângerile prin care „Orice piesă trebuie făcută în lumina realismului socialist” şi subliniază intervenţiile viitoarei regizoare în text: o trupă de actori ajunge să joace în faţa demnitarilor dintr-un ţinut, dar aceştia nu-şi trimit decât slugile la spectacol. Şi în acest caz, dosarul de urmărire, deşi are doar 16 pagini, cuprinde date revelatoare în recompunerea cât mai autentică a unei voci exemplare. Destinul artistic al Ginei Ionescu (autoare a patru spectacole remarcabile, prezentă pe lista celor „6!”, articolul profesorului Giurchescu, iar criticul Andrei Băleanu o include în paginile dedicate tinerilor regizori alături de Andrei Şerban, Aureliu Manea, Magda Bordeianu) a rămas nescris asemeni finalului din piesa lui Pirandello, o comparaţie şi o grilă de lectură inspirate.
O sursă de nepreţuit în cercetarea „Arheologică” o reprezintă arhiva personală a artiştilor, iar între protagoniştii acestei cărţi, Marta Bordeianu este un caz fericit din acest punct de vedere, istoria debutului de carieră glorios, coordonarea proiectului Teatrul Podul este documentată în presa vremii (Flacăra, Scânteia Tineretului) şi recunoaşterea vine din partea unor nume importante, Horia Lovinescu, Radu Penciulescu, ce îi vor fi alături când acest drum ce se deschide plin de promisiuni e închis definitiv. Atmosfera, ideile din acest laborator de creaţie colectivă din Teatrul Podul deranjează oficialităţile, prea multă modernitate, acuzaţia adusă ei şi echipei ei. Acuzaţia revine câţiva ani mai târziu din partea lui Paul Everac, în polemica din jurul spectacolului Dezertorul, o piesă de Mihail Sorbul, pus în scenă la teatrul din Botoşani, polemică amplă, reluată în paginile revistei Teatrul. Paul Everac, figură de autoritate, explică pericolele modernismului: „Un fenomen de decantare între sensurile purtate de textul teatral şi o libertate a spectacolului, ce mergea până la anarhie şi până la distorsionarea şi coruperea sensului.”
Modernismul este privit cu rezervă şi de Ecaterina Oproiu, figura vedetă a acestei investigaţii, când analizează montările după piesa sa Nu sunt turnul Eiffel, foarte critică cu viziunea regizorilor, consideră că inovaţiile vin din interior, fiind de partea celor ce susţin „Primatul textului, împotriva excesului de regie”.
„O femeie deasupra vremurilor?” – chiar interogaţia din titlu sintetizează imaginea controversată a Ecaterinei Oproiu, cariera spectaculoasă şi o la fel de spectaculoasă activitate de colaborator al Securităţii. Procesul de racolare, înscenările, regia şi jocul agenţilor sunt nucleul din acest caz, convingere prin ameninţare, plan de dirijare, dar imaginea rămâne (in)incompletă în dosarele şi notele de informare. Cristina Modreanu intră din nou într-un exerciţiu de imaginaţie, nu pentru a empatiza, cât pentru a înţelege banalitatea răului, cum orice acceptare devine compromis, iar colaborarea devine exces de zel cu potenţial distructiv pentru cei incriminaţi.
Categoria cea mai vulnerabilă în jocurile de intimidare sau şantaj ale Securităţii este reprezentată de artiştii queer, identitatea sexuală devine instrument de constrângere. Ireproşabilă este abordarea lui Emil Riman, notele sale informative aplică o strategie de minimalizare a situaţiilor care ar putea acuza pe cei vizaţi, cum observă exasperaţi agenţii care îl acuză de „Bunătate creştinească.”
O înţelegere a mecanismelor de funcţionare, o recompunere dinlăuntrul memoriei, discuţii directe care vin în completarea analizei dosarelor, o imagine caleidoscop reprezintă memorabilul portret al regizorului Dinu Cernescu, portret ce cuprinde atât presiunea intolerabilă impusă de regimul comunist, cât şi compromisurile, dar mai ales o înregistrare atentă a nuanţelor, a notelor particulare, de la numele iniţial al dosarului de urmărire,Pesimistul, la declaraţiile din Autobiografie, episodul arestului pentru inversiune sexuală, planul de măsuri al Securităţii, o imagine care nu se lasă fixată, cu prietenii importante, o carismă care îl scoate din situaţii dificile, cu o atitudine şi declaraţii subversive. Există similitudini cu profilul Ecaterinei Oproiu, aceeaşi dorinţă de a călători, de a fi conectaţi la cultura occidentală, ambii cu Autobiografii complicate, între arta ipocriziei şi arta compromisului, cu precizarea că adeziunea sau „Cuminţirea” sa poate fi asociată cu „Invazia de optimism socialist”, metoda lui Emil Riman de a colabora.
Reflecţie morală care nu impune verdicte, ci expune fapte, Învinşi şi învingători examinează modul în care categoriile cele mai vulnerabile sunt de fapt cele mai puternice prin refuzul de a intra în rândurile creatorilor dirijaţi politic, nu îşi abandonează ideile şi idealurile nici măcar de faţadă.