Robert Şerban: – „Nu scriu decât în momentele când uit să mai fiu trist” – e unul dintre versurile tale. Oare de ce tristeţea e passepartout-ul poeziei? Să fie acest lucru şi motivul pentru care are puţini cititori?
Mircea Bârsilă: – Acest vers prin care se deschide cartea mea, Vise reverii vedenii (2022), este o rudă a versului scris de Bacovia: „Când voi fi liniştit voi scrie un vers” (citat din memorie). Am scris şi alte versuri pe această temă: „Aud, uneori, hămăitul puternic, în tindă/ al unui dulău străin: este tristeţea./ Se vede un profil femeiesc, în noapte, pe ecranul/ dreptunghiular al oglinzii din odaia în care dorm: este tristeţea”. Cum bine se ştie, „Nobila” stare de tristeţe, nutrindu-se din gândul că suntem efemeri, este oarecum inevitabilă. Este un dar „Negru” al raţiunii, al lucidităţii noastre. Bine că, luaţi de felurite treburi şi îndatoriri, de felurite pasiuni fireşti şi idealuri mai mari sau mai mici, uităm că suntem nişte musafiri – atât de grăbiţi – pe aici pe pământ. „Nişte găini – cum spunea Edgar Lee Masters – care aleargă prin curte până când vine ziua tăierii”. Este bine că elanul vital ne ajută să trăim, atât cât trăim, din perspectiva eternităţii.
Pe de altă parte, tristeţea, ca expresie a fricii de moarte, este şi o temă literară, un „Instrument” de care poeţii au nevoie spre a face să vibreze acele corzi metafizice al căror sunet conferă profunzime viziunilor lirice.
În studiul Cele două surse ale moralei şi religiei, Henri Bergson afirma că magia şi religia s-au despărţit ca urmare a apariţiei sentimentului de teamă faţă de moarte, care este inevitabilă. Respectivul sentiment „Contrariază intenţia naturii” şi, implicit, elanul vital definit ca „Exigenţă a unei mişcări de înaintare către misterul vieţii”. Fără a respinge până la capăt teoriile despre originea religiei în teama de moarte, el le-a reformulat precizând că „Religia este mai puţin teamă, cât mai curând reacţie împotriva fricii, şi nu este dintr-odată credinţa în zei” (p. 147). Prin religie, care „Repune lucrurile în ordinea lor firească”, omul a reîncercat să refacă ordinea lumii, „Deranjată” de propria lui inteligenţă. Între aceste coordonate ale spiritului uman, religia nu poate fi decât: 1. O reacţie defensivă a naturii împotriva puterii dizolvante a inteligenţei. 2. O reacţie defensivă a naturii împotriva reprezentării prin intermediul inteligenţei a inevitabilităţii morţii. 3. O reacţie a naturii împotriva deznădejdii ca dar nefericit al inteligenţei. Manifestându-se într-o lume făcută pentru viaţă, inteligenţa a orientat misticismul într-o altă direcţie decât cea a magiei. Magia forţează consimţământul naturii, religia imploră favoarea zeilor. Constitutivă inteligenţei, dar fără a se identifica în întregime cu ea, înnăscuta facultate fabulatorie are menirea elaborării unor reprezentări prin care se opune, chiar din interiorul inteligenţei, „Puterilor dizolvante” ale acesteia. Reprezentările dependente de facultatea fabulatorie sunt înzestrate cu funcţia unei contragreutăţi în raport cu inteligenţa. Facultatea fabulatorie – de care depind şi arta, şi filosofia, şi chiar şi activităţile ludice etc. – are drept scop ultim şi cel mai înalt: religia. Adevăraţii beneficiari ai religiei mixte (care urmează celei originare, celei statice şi celei dinamice) sunt numai cei capabili de un misticism complet. Sensul misticismului în religia dinamică viza obţinerea stării de tihnă şi seninătate. Misticismul complet îi are ca subiecţi doar pe marii mistici creştini capabili de unirea cu Dumnezeu prin suprimarea distanţei dintre gândire şi obiectul gândirii, dintre cel care iubeşte şi cel care este iubit. Este vorba de starea de extaz numită în mistică starea secundă şi care presupune „Tăierea” tuturor legăturilor („Agreste”) dintre suflet şi raţiune. La această stare se referă Ion Barbu în versurile „Tăind pe înecarea cirezilor agreste/ În grupurile apei un joc secund mai pur”! Critica literară, cu excepţia lui Tudor Vianu, „A crezut că „Jocul secund” ar fi chiar poezia ca transfigurare a realităţii...
Când eram elev prin clasa a IX-a sau a X-a, în prefaţa manualului de literatură universală erau enumerate temele majore ale respectivei literaturi, între care şi tema: Viaţa ca vis. Această temă mi s-a părut, la vârsta aceea, de un convenţionalism indigerabil. Au trecut anii, ca lungi nouri pe şesuri, spre a constata că tema pe care nu o agream, atunci, este probabil cea mai profundă.
Receptarea poeziei depinde de orizontul de aşteptare al celor ce (mai) citesc poezie. Altădată, citeau poezie doar cei care ştiau să citească. Astăzi, oastea cititorilor de poezie este un conglomerat, iar opţiunile lor în domeniu sunt divergente şi poate şi haotice. Sunt preferaţi, ca întotdeauna, poeţii care răspund comenzilor venite dinspre orizontul de aşteptare. Nu mai sunt citiţi Homer, Vergiliu, Ovidiu, Dante, Petrarca şi nici avangardiştii şi postmoderniştii. Preferinţele – câte sunt – se îndreaptă doar către poeţii moderni. Multe dintre textele de pe reţelele online deformează gustul pentru poezie. De gustibus non disputandum.
– Ce-ai ratat scriind poezie?
– Nu am ratat nimic. Dacă am ratat, totuşi, ceva, acest nenoroc a fost tot pe terenul poeziei. M-am lăsat acaparat de exigenţele carierei didactice, în loc să-mi petrec timpul la masa de scris şi în bibliotecă. Nichita Stănescu nu a fost interesat nici de cuvenita obţinere a licenţei, preferând să trăiască doar în numele poeziei sale. Asta, da, vocaţie poetică!
– Ai pierdut vreun prieten fiindcă i-ai mărturisit că nu ţi-a plăcut o carte a lui? Ai renunţat la vreun apropiat care ţi-a spus că o carte de-a ta nu l-a „Găsit acasă”?
– Nu cred… Nu ţin minte astfel de întâmplări, astfel de păcate. Nu am fost şi nu sunt un pecatolog.
– Dacă îţi place un om care şi scrie, e musai să îţi placă şi literatura lui? Rezistă o prietenie literară fără admiraţie reciprocă?
– Nu, nu este musai. Dar ai dreptate: fără admiraţie reciprocă prietenia literară se şubrezeşte repede şi pentru totdeauna.
– Ai ţinut cont de observaţiile criticilor făcute cărţilor tale?
– Da. Şi de multe ori observaţiile au fost întru totul îndreptăţite.
– Cum arată azi gloria poetului?
– În „Filmul” acesta nu apar şi eu. În vremurile de astăzi, „Gloria poetului” este o rara avis.
– E mai uşoară relaţia cu moartea pentru un artist care, fie şi numai ficţional, e mai des în preajma ei, decât pentru un om ce nu se gândeşte la moarte decât rar?
– Ce să spun despre moarte? Avea dreptate Rilke: suntem ai ei şi când râdem („Mare e moartea/ Peste măsură./ Suntem ai ei/ Cu râsul în gură”). Am în minte şi „Strigătul” lui Iov: Strig mormântului „Tu eşti tatăl meu!”, iar viermilor: „Voi sunteţi mama şi sora mea” (Iov, 17, 14). Şi Raiul (un loc cu verdeaţă unde nu-i nici durere, şi nici întristare) şi Iadul cu înfiorătoarele chinuri de acolo sunt doar nişte „Realităţi” ipotetice. În privinţa celor ce vor fi dincolo de obştescul sfârşit, suntem în situaţia trăitorilor de altădată care nu ştiau ce este curentul electric (apeşi un buton şi se face lumină), nu ştiau că formând un anumit număr pe un obiect numit telefon poţi să vorbeşti cu cineva din Australia, că se pot transmite imagini autentice de la mii de kilometri prin magia televiziunii sau că un monstru (un avion) de patru sute de tone poate să zboare prin văzduh cu mult mai sus decât turmele norilor etc. Aşadar, în ceea ce priveşte enigmatica soartă postsepulcrală a sufletului suntem întru totul asemenea celor de demult pentru care amintitele „Oferte” ale civilizaţiei erau, la vremea lor, de neconceput. În fine, vom muri şi vom vedea.
Întrebarea ta îmi ridică mingea la plasă şi, în consecinţă, voi începe să divaghez în ceea ce priveşte istoria relaţiei cu moartea şi cu „Povestea” lumii de dincolo, care are nenumărate versiuni – populare şi culte. O primă descriere a celor de dincolo îi aparţine lui Enkidu, care s-a avântat în necunoscutul morţii, prefăcut într-un porumbel.
Sancţionarea păcatelor, prin chinuirea postsepulcrală a sufletelor, în termenii unui realism de o maximă cruzime şi ai fantasticului macabru, a devenit o componentă specifică a mentalităţii şi doctrinei creştine în Evul Mediu, un ev al dublei atitudini faţă de problematica morţii. În Evul Mediu, predica fricii a ajuns la maxima ei înflorire. În toate vremurile, Biserica a culpabilizat, pentru a-i converti pe oameni la o viaţă curată şi pentru a-i mântui. În literatura religioasă „Se uzează” de imagini „Dure” prin care este vehiculat un mesaj al fricii. Aşa-numitul mesaj al fricii nu este străin de principiile „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Memento mori”, menite a-l face pe om să se teamă de înspăimântătoarea eternitate a chinurilor de apoi şi de „Înfiorătorul tribunal” al lui Dumnezeu. Problema morţii în regim laic, mai exact în registrul ludicului macabru, implică, într-o proporţie greu de stabilit, şi „Batjocorirea” posibilităţii de trecere a morţii de la statutul ei înfiorător (groaznic) la unul derizoriu. Medievala „Cultură a râsului” îi oferea omului necesarele instrumente de a trata tragicul în termenii unei stranii distracţii a imaginaţiei, care are, la rândul ei, atât expresia unei lucidităţi necruţătoare, cât şi a disperării celui pierdut într-un labirint şi, care, aflat într-o situaţie fără ieşire, izbucneşte într-un râs de factură paradoxală.
Paralel cu „Învăţăturile” ecleziastice, laicul joc „Cu moartea”, sub feluritele sale manifestări macabre, va fi fost, în ultimă instanţă, un mod de a salva „Principiul viitorului”, în regimul „Împrietenirii” (familiarizării) cu efectivitatea morţii. Angoasat de conştiinţa că este condamnat la moarte, omul îşi arogă dreptul de a nega o lume „Care neagă omul”. Decepţia şi „Complexul de oroare” generate de capacitatea noastră umană de a putea să pipăim „Conturul finititudinii noastre“ se concretizează în hidoşenia ce caracterizează chipul morţii şi care evidenţiază, desigur, intenţiile rele ale ei. Din „Agent” al morţii, fiinţa gânditoare devine, în astfel de momente, un „Actor”, ipostază care-i permite să se detaşeze temporar de faptul ineluctabil şi drastic al morţii, căci actorul, spre deosebire de agent, „Mai degrabă joacă acţiunea decât e angajat serios în ea”.
Manifestările teatrale de atunci („Hora morţilor”, „Dansul morţii”, „Dansul femeilor” şi Misterele medievale) erau dependente atât de frica de moarte, cât şi de tendinţa – de factură primitivă – a spiritului uman către exagerare, într-un regim de expresie tragi-comică ilustrând convivialitatea unor tradiţii păgâne (în declin) cu cele creştine.
Sub această mască, omul îşi îngăduia o aventură profanatoare (batjocoritoare) în faţa Nu-ului morţii. Plasate în sfera glumei sinistre şi a caricaturalului, respectivele „Ritualuri” aveau atât înţelesul adaptării curajoase la grotescul Nu al morţii, cât şi al stingerii „Grijei devoratoare ce ne împiedică să trăim“ (Ibidem, p. 141).
Tradiţia râsului, ca element definitoriu al naturii umane, ţinea, în Evul Mediu, de faptul că râsul era o dovadă a „Veseliei sănătoase” a Creatorului şi a simţului său comic.
– Tu cum te împaci cu „Bătrâna doamnă”?
– Gândul la bătrâna doamnă (cu coasă!) mă trimite ba la versul lui Eminescu „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”, ba la cel al lui Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur/ Ci de veşnicia ei”. În alte momente, când mi se pare că nu mă tem de moarte, mă simt aidoma unei capre sălbatice lăsându-se mângâiată de un ascet, desigur, după o îndelungată muncă de îmblânzire. Am scris şi un text despre moarte, în linia uitatelor bocete din Gorj: „Trecători şi noi pe-aici/ ca un înger pe la bâlci/ într-o sfântă zi de vineri/ când toţi pomii sunt mai tineri./ O să trecem ca un gând/ şi ca pasărea prin crâng/ şi ca iarba printr-o coasă./ Nicio moarte nu-i frumoasă,/ chiar şi-n haine de mireasă,/ cum se-arată, câteodată,/ neagra moarte, îmbrăcată./ Pentru-o ceaşcă de rachiu/ te mai lasă încă viu./ Pentru un pahar cu vin/ te mai lasă un suspin./ Te mai lasă un izvor/ pân’ la anul viitor,/ un podeţ şi-o tuturigă/ ruginind sub o ferigă,/ un cuibar şi-un fir de ceapă/ până-ţi cere umbra apă/ şi te cheamă s-o urmezi/ (de o crezi sau de n-o crezi)/ pe un drum, pe o cărare,/ fără urme sub picioare,/ până când lângă o râpă/ vezi o haină mohorâtă/ nevoită să tot are/ aplecată de spinare./ Haina-i veche şi burează/ şi e seară la amiază,/ seară tristă, tot mai tristă/ ca o casă fără prispă,/ învelită doar cu cergi/ şi cu piei de vită,-ntregi,/ precum multul în puţin/ şi plânsul într-un suspin/ şi paharul gol, în vin./ Foaie verde de-avrămeasă,/ o ceaţă grea, o ceaţă deasă/ şi e vineri înspre joi,/ dare-ai şi tu înapoi,/ dare-ai înapoi şi tu/ cum, spre zi,-ntunericu’,/ cărare pe care merg/ c-un picior de la un cerb/ şi cu altul – de lup alb,/ sunt pribeagul cel mai dalb/ şi nu ştiu unde sunt dus:/ merg în jos sau merg în sus?/ merg spre dreapta/ sau spre stânga?/ mi-am pierdut, de mult, şi umbra/ şi bănuţii de aramă:/ ce mă fac, ajuns la Vamă?/ Ce-o să fac, ajuns la Punţi?:/ călător/ înspre cei mulţi!”
– Ai scris o carte despre poezia generaţiei ‘80, o carte importantă pentru buna înţelegere a liricii româneşti din ultima jumătate de secol. Care e numitorul comun al acestei generaţii?
– Optzeciştii – „Aceşti postmodernişti fără postmodernitate” – au schimbat paradigma poetică, renunţând la limbajul reflexiv şi la metafizică, în favoarea unui stil anti-elitist, a ironiei, a spiritului parodic etc., într-o lume rămasă fără mituri. Canonul optzecist a contribuit, cu toate vulnerabilităţile sale, la sincronizarea poeziei noastre cu „Noua” poezie a lumii. Aspectele enumerate mai sus la care se adaugă şi alte procedee, precum intertextualitatea cu valenţe recuperatoare, dubla codificare a discursului (trimiterea simultană la lume – lumea cotidiană – şi la text) şi miza pe limbajul tranzitiv alcătuiesc, prin însumare, o nouă gamă de convenţii. Şi, totuşi, limbajul denotativ din rama unei poezii nu este identic, cum credea eminentul teoretician Gheorghe Crăciun, ci asemănător, cu cel – în varianta de limbaj sec – din limbajul obişnuit, heraclitean. Recurg, spre a fi înţeles, la următorul exemplu. O masă desenată în mărime naturală pe o tablă seamănă cu obiectul real. La o privire atentă se poate constata că figura de pe tablă nu are colţurile în unghi drept, precum obiectul real, iar picioarele din spate sunt, din necesităţi perspectivale, mai scurte. Aşadar, masa desenată şi cea reală, cu toate că seamănă, nu sunt identice.
– Unii poeţi, nu puţini, nu mai rezistă la lectură. Iar cu cât trece timpul, cu atât mecanismele poeziei lor ruginesc, coclesc. Alţii sunt la fel de proaspeţi ca acum 20-40-60 de ani. Ce crezi că face diferenţa între „Rezistenţi” şi „Dataţi”?
– Poeziile (operele) care nu rezistă (ruginesc, coclesc) conţin o cantitate prea mare de fier şi aramă. La alchimişti, aurul provine dintr-un metal „Profan” care a ajuns, în uterul pământului, după o lungă vreme, la o deplină maturizare. În retortele athanor-ului, ei, alchimiştii, încercau să ajute metalele să se maturizeze: să ajungă, aşadar, aur. Sunt şi alte explicaţii – de ordin socio-literar – referitoare la diferenţa dintre cei „Rezistenţi” şi cei „Dataţi”. Mă mulţumesc cu ce am spus mai sus.
– Care dintre poeţii generaţiei tale au fost nedreptăţiţi, fiind mai valoroşi decât le este astăzi cota literară?
– Sunt mai mulţi. Prefer să nu dau nume. Cauza respectivului fenomen constă în împuţinarea criticilor literari valoroşi, în timp ce producţia de carte creşte tot mai mult. Tinerii – care ar putea să devină critici literari – sunt duşi prin străinătăţi sau sunt atraşi mai mult de robotică şi de inteligenţa artificială decât de literatură. Chiar şi studenţii de la Litere nu se prea încumetă, după absolvirea studiilor, să se lege, sub semnul performanţei, de catargul literaturii. Se mulţumesc cu statutul de profesori şi atât.
– Ce a câştigat şi ce a pierdut poezia în ultimul deceniu? Mai eşti atent la ceea ce scriu cei tineri? Îţi plac?
– Opţiunea pentru o anumită scriitură este expresia modului în care este gândită literatura de un autor. În concepţia tinerilor, poezia se reduce la „Mărturisirea” spontană, drept pentru care nu-i interesează ce s-a scris înaintea lor: adică istoria poeziei fie şi doar cea modernă. Până la un punct, „Adamica” nonşalanţă a lor este benignă, în sensul că, eliberate de rigori, textele lor au o curgere naturală. Pe de altă parte, libertatea prea mare, ajunsă la saturaţie, are şi implicite efecte de bumerang. În paranteză spus, meşteşugul este o componentă necesară în artă. Tinerii nu au ajuns încă la instituirea unui nou sistem literar. Cei mai mulţi dintre ei renunţă, pe la 30 de ani, la „Plăcerea” de a fi poeţi. Sunt, desigur, şi excepţii: mă gândesc la Gabriela Gheorghişor, Andrei Mocuţa, Cristina Drăghici şi alţii...
– Care sunt obsesiile tale literare? Obsesiile, nu temele.
– Nu înţeleg de ce au trăit atât de puţin Eminescu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu…, de parcă Dumnezeu s-ar fi supărat, dintr-odată, pe ei. Tocmai pe ei: trimişii Săi printre oameni!
– Ce afli despre tine când te reciteşti?
– Aflu că m-am grăbit să-mi public volumele. Cred că o carte trebuie ţinută în sertar încă vreo cinci ani după terminarea ei. La recitire, găsesc poezii din care nu rezistă decât anumite secvenţe. Altele conţin secvenţe de care textul nu are nevoie. În Antologia pe care o pregătesc fac, fără milă, necesara curăţenie. Încerc, totodată, să salvez secvenţele bune integrându-le în alte texte unde mi se pare că îşi au, de fapt, locul.
– Crezi că o artă se degradează când interesul publicului pentru ea dispare, sau, dimpotrivă, devine, din instinct de supravieţuire, mai puternică, mai acută?
– În timp, arta nu are doar o „Înaintare” progresivă. Un artist din secolul al XX-lea nu este mai mare decât altul din secolul al XVIII-lea, în temeiul faptului că este undeva mai sus pe axa temporală. Arta are o curgere ondulatorie, fiind o înşiruire de minime şi de maxime, ca momente ale mişcării ei în timp. La fel ca un organism, ea dispune de mecanisme de autoreglare. „Căderile” ei sunt reacţii la contextul în care se află, artiştii având statutul de exponenţi ai sensibilităţii epocii în care trăiesc. Şi fiecare epocă are un alt cod cultural, un alt cod politic şi economic…O altă sensibilitate.
– Dintre toate poemele pe care le-ai scris, pe care l-ai alege să-l trimiţi la întâlnirea cu alte civilizaţii?
– Ar putea fi acesta:
Astăzi
Altcineva gândeşte, astăzi, cu gândirea mea,
când mă aflu la masa de scris,
poate chiar întunecatul meu dublu:
un intrus aducând tot mai mult,
de la o zi la alta,
cu un sfânt sălbăticit.
Cum acul busolei
îndreptat întotdeauna spre Nord
sau cum pantofii lăsaţi de femeile tinere,
în dormitor,
cu vârfurile către sacrul pat conjugal,
aşa stau, cu faţa spre moarte,
în prezenţa întunecatului dublu
cu înfăţişare de sfânt,
umilele mele gânduri
de care sunt vizitat, în ultima vreme.
Un intrus ale cărui degete sunt de fier
– şi moralul la pământ –
scrie cu mâna mea
(când mă aflu la masa de scris),
de parcă aş fi iarăşi copil şi mă
învaţă să scriu caligrafic.