Călătorind cu automobilul pe şoselele patriei, când intri în câte un oraş observi ceva ciudat: respectiva aşezare este „Oraş martir”. Dacă eşti deprins cu deschiderea cărţilor, oricât de rară ar fi azi specia, afli că martirul este „1. cel ce a suferit moartea spre a mărturisi adevărul religiunii; 2. cel ce a suferit pentru o doctrină oarecare; 3. fig. cel ce suferă mult.” (Lazăr Şăineanu, Dicţionar Universal al Limbei Române, A cincea ediţiune revăzută şi adăogită, Editura „Scrisul Românesc” S.A. fost Samitca).
Să vedem, acum, ce este un martir în accepţiunea dicţionarelor mai noi decât universalul dicţionar al lui Şăineanu. În Dicţionarul Enciclopedic Român, apărut la Editura Politică, în 1965, martiri nu mai există. În celebrul DEX (online), martirul este definit astfel: „1. Persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale. 1.1 prin specializare Mucenic (al Bisericii). 1.2. prin generalizare Persoană care îndură persecuţii, un tratament inuman, bătaie etc. 1.3. Erou-martir. 1.4. Oraş-martir”. Dacă mai deschidem şi alte dicţionare moderne, post-comuniste, definiţiile sunt cam aceleaşi.
Înainte de revoluţia din decembrie 1989, martirii dispăruseră aproape de tot din limbajul curent. Din cel oficial chiar cu totul. Comuniştii din ilegalitate fuseseră chinuiţi, ni se spunea, filmele demonstrau asta cu prisosinţă, iar unora li se părea chiar că în filme sunt mai mulţi ilegalişti decât existaseră în realitate. Mă rog, nu i-a numărat nimeni pe cei din filme, ni-i putem aminti doar pe cei interpretaţi de mari actori.
Credincioşii îşi mai şopteau rugile inspirate de adevăraţii martiri ai Bisericii, ca, de-o tristă pildă, episcopii greco-catolici şi ortodocşi morţi în închisoarea de la Sighet, acolo unde azi e un memorial al terorii bolşevice instaurate la noi după 1945. Dar şi atâţia, şi atâţia, în celelalte puşcării democrat-populare.
Martir, cuvântul acesta care stătuse în adormire oficială zeci de ani, fiind aproape prigonit de cenzurile de tot felul din RPR şi RSR, s-a trezit brusc la viaţă, dar ce spun eu s-a trezit!, a fost resuscitat imediat şi, nu o dată, ci când era vorba de victimele din primele zile ale revoluţiei, de la Timişoara, şi de cei împuşcaţi pe urmă în Bucureşti şi în Cluj-Napoca, dar şi în alte oraşe. Dar să declare aceste oraşe, integral, martire ale revoluţiei e, totuşi, o exagerare. Cel puţin dacă li se acordă acest merit pentru ce s-a întâmplat în decembrie ’89. Că dacă li s-ar spune oraşe-martir, aşa, pentru tot ce au suferit din partea comunismului biruitor, datorită (da, da, datorită, nu din cauza!) frigului din apartamentele de bloc şi din sălile de cinema, concerte, lipsurilor de tot felul, începând de la mâncare şi până la cafea şi aproape orice bun de consum, da, am fi de acord, cum de acord aş fi să fie plasat panoul cu „Oraş-martir” ori numai „Comună-martiră” la intrarea în orice localitate a acestei ţări. Nu de alta, dar pentru ce au suferit, pentru acest martiriu colectiv la care a fost supus un popor întreg, doar aşa, ca să tacă din gură când vede cum este terorizat, minţit şi pe deasupra pus să strige în gura mare că e fericit, că trăieşte în cea mai bună dintre lumi, în cea mai liberă orânduire. Pac! Alt cuvânt uitat, de data asta de atunci încoace, când a fost înlocuit cu un mai general regim. E drept, câteodată mai auzeai câte un „Regimul burghezo-moşieresc” şi înainte, dar orânduirea era mai puternică.
Şi uite-aşa, cuvintele se tot înlocuiesc unele pe altele, nu neapărat din voia lor, ci din cauză că istoria vrea să se lustruiască altfel, cu alte sonorităţi, oamenii care le schimbă, de fapt, având iluzia că, odată cu sunetul, se duc şi înţelesurile sau, mai precis, că odată cu schimbarea sonorităţilor se înnobilează sensurile.
Caragiale a râs destul de exagerările celor din vremea sa, de „Martirii de la 11 februarie”, de republicanii de la Ploieşti. Despre 11 februarie, când a fost detronat Alexandru Ioan Cuza, după câte ştiu, lovitura de stat-palat n-a lăsat morţi, necum să lase în urmă martiri. Dar Caţavencii vremurilor acelora se băteau în cuvinte, care e mai tare, mai martir pentru libertate, republică, democraţie, noţiuni folosite pe-atunci – scuzaţi, ca şi azi – demagogic, dar în demagogia joasă şi, de ce să n-o spunem, jovială, de cafenea.
Revenind la plăcile acelea de la intrarea în unele oraşe, cu ele nu avem decât două soluţii: una, ori se pun la mai toate intrările localităţilor, urbane şi rurale, doar peste tot le-a mers rău cetăţenilor de-acolo, în comunism şi, prea des, şi-n post-comunism, ori se scot toate, pentru că dacă au existat martiri, aceştia au fost oameni, indivizi, persoane, fiinţe gânditoare, terorizate, chinuite, ucise la revoluţie, oraşele nu au fost ucise. Ar exista şi a treia soluţie, dar aceasta e greu de accesat: multe oraşe, ba chiar sate, comune, din România Socialistă, au fost „Sistematizate”, adică distruse, ca să se construiască „Viitorul luminos” al dictaturii, în drumul său victorios spre bezna proclamată viitorul luminos.
A fost distrus cartierul Uranus în Bucureşti, au fost distruse biserici vechi, monumente. Îşi mai aduce aminte cineva de Muzeul Simu, acea clădire din centrul capitalei, construcţie în stil grecesc antic, peste care a trecut un buldozer, nu ceauşist, ci chiar dejist, ca demonstraţie de coerenţă a idealurilor arhitectonice comuniste? Şi câte oraşe mici nu au fost desfigurate de idealurile astea, de blocurile care au înlocuit vilele de pe bulevardul din Curtea de Argeş, ori din Câmpulung Muscel? Dar de bisericile din Bucureşti, distruse într-un elan diavolesc în ultimii ani ai comunismului? Deci, cuvântul martir se potriveşte azi mult mai multor oraşe şi localităţi decât celor în care s-au tras câteva focuri de armă în decembrie 1989. Cât despre martirii propriu-zişi, ei sunt acum în cimitire, atunci când nu au fost aruncaţi la gunoi, sub formă de cenuşă, cum s-a întâmplat cu cele vreo 80 de victime ale revoluţiei de la Timişoara.