În prefaţa la Confort Procust, Laurenţiu Ulici glosează pe marginea condiţiei cronicii literare şi a cronicarului literar, relevând atât beneficiile, cât şi dezavantajele situării în arena actualităţii literare. Astăzi, tocmai cei care au abandonat exerciţiul criticii de întâmpinare sau cei ce au ghetoizat-o generaţional vorbesc despre irelevanţa ei în câmpul literar românesc.
E adevărat, lumea însăşi s-a schimbat, trăim în era tehnologiilor digitale şi a dominaţiei imaginii în dauna cuvântului scris, câteva fraze despre o carte şi o fotografie postate în social media pot avea un impact mult mai mare decât o cronică profesionistă publicată într-o revistă „Clasică“, tipărită. Atomizarea câmpului literar s-a agravat de-a lungul celor peste trei decenii de la Revoluţia din decembrie 1989, dar generaţiile şi grupurile încă mai comunicau/ se luau în seamă până la apariţia promoţiilor post-douămiiste. Distanţele (fireşti într-o oarecare măsură) au devenit prăpăstii. Dacă cei mai mulţi critici literari din generaţia 2000 (cei care au acum 45-50 de ani) recenzau cărţi ale unor autori din toate generaţiile de creaţie, tinerii post-douămiişti care mai scriu cronică (mai degrabă ocazional, nu constant) nu au în vedere decât congeneri (sau, cel mult, vreun scriitor douămiist). Unii dintre ei sunt cercetători, lucrează în universităţi şi institute, au articole în baze de date internaţionale, însă autoritate critică, mai deloc. De aceea, îi enervează faptul că autoritatea critică, atâta câtă a mai rămas, se găseşte în arealul generaţiilor precedente. Autoritatea academică nu conferă automat autoritate critică. Bună sau rea, asta e realitatea. Şi nu e vorba doar de accesul restrâns la astfel de articole academice; stilul lor e, în general, nu numai neatractiv, ci, adesea, de-a dreptul ilizibil. Autorii post-douămiişti, junii literaturii de azi, nu mai trimit volumele lor criticilor literari din generaţiile anterioare. Şi, oricâtă bunăvoinţă sau curiozitate ar avea, un critic literar nu poate cumpăra atâtea cărţi, mai ales ale unor debutanţi despre care nu ştie nimic, riscând să arunce banii pe un produs de proastă calitate. Nici texte nu trimit revistelor de tradiţie ale Uniunii Scriitorilor, cu puţine excepţii. Expunerea lor ţine mai mult de site-uri şi reţele de socializare. Prin urmare, n-aş spune că există o dispersie totală în câmpul literar românesc, ci că s-a născut un nou câmp literar, rupt aproape complet de cel vechi, care include şi generaţia douămiistă. Acest nou câmp literar, al tinerilor post-douămiişti, este el însuşi atomizat, lipsit de relevanţă socială, deşi blamează frecvent vechiul câmp (mult mai relaţional, mai relevant social, în ciuda inerentelor fragmentări pe generaţii ori afilieri instituţionale). Viitorul literaturii şi al criticii literare ar putea fi însă spulberat de Inteligenţa Artificială, care a ajuns să scrie atât cărţi, cât şi recenzii, flatând orgoliul autorilor cu laude şi aprecieri fanteziste. Adică schisma amintită mai sus nu va mai avea nicio importanţă, toată lumea scriitoricească va pierde. Cea umană. A roboţilor-scriitori abia începe.
Cronica literară a fost şi a rămas „Cea mai socială dintre ipostazele criticii“, cum bine observa Laurenţiu Ulici. Astfel, „Cronica literară nu-i lasă celui care o practică prea multe posibilităţi de recluziune în liniştea (desigur expresivă) a bibliotecii. Această constrângere e compensată însă de sentimentul viului, al participării directe la facerea literaturii şi se poate întâmpla ca tocmai de dragul unui asemenea sentiment, într-adevăr incomparabil, cronicarul să-şi pună în dilemă conştiinţa morală“, preferând „Metoda adevărului parţial“ sau „Metoda adevărului batant“. Conjunctura se interpune uneori între o carte şi conştiinţa morală a cronicarului (de la încurajarea gratuită, plină de speranţă la prietenie/ duşmănie, simpatie/ antipatie faţă de autorul cărţii). De altfel, cu aproape un veac în urmă, Eugen Ionescu în Nu (1934) a demonstrat, pe romanul Maitreyi de Mircea Eliade, că despre aceeaşi carte se poate scrie atât pozitiv, cât şi negativ: „Orice carte îţi place dacă vrei. Orice carte îţi displace dacă vrei“. Desigur, Ionescu are o bătaie culturală mult mai lungă: adept al unui relativism gnoseologic în sensul metafizicii sofiste, el ajunge să conteste orice temei axiologic al literaturii şi al criticii, deopotrivă: „Sunt convins de inutilitatea criticii literare după cum sunt convins de lipsa de semnificaţie metafizică a literaturii“. Caracterul arbitrar al judecăţilor critice ţine de ceea ce se cheamă gramatica jocului, şi nu de o realitate obiectivă, de un în-sine al operei, de o esenţă inalienabilă: „Criticul îşi pune întâi prejudecăţile şi apoi subordonează cartea prejudecăţilor. Prejudecăţile se numesc criterii, metode, dogme, principii, sensibilitate estetică rafinată, gust literar educat, istorie literară şi alte umbriri ale operei de literatură“. Dincolo de toate aceste elemente care construiesc subiectivitatea, o fatalitate, aşadar, fiindcă niciun critic literar nu e scutit de ea (obiectivitatea absolută e doar un ideal intangibil, chiar şi o aplicaţie A.I. produce interpretări în funcţie de datele/ informaţiile preexistente în sistem), putem păstra însă o minima moralia, netransformând cronica literară într-o meschină activitate comercială. Criticul de întâmpinare/ cronicarul literar nu este un prestator de servicii la cerere. Chiar dacă promovează cărţi, el nu reprezintă o agenţie de publicitate care să încaseze bani de la autori pentru acest serviciu. Primesc uneori mesaje de genul: „Sunt scriitorul Cutare, am publicat o nouă carte şi aş dori o cronică în Ramuri. Cum ar trebui să procedez?“ Nu trebuie, autorule, să „Procedezi“ în niciun fel, trimiţi cartea, din proprie iniţiativă, şi aştepţi. Nici măcar nu e necesar să ceri acordul pentru a trimite o carte (unii autori cer acordul, de parcă acceptarea primirii cărţii ar trebui să-l oblige pe critic, orbeşte, la citire şi recenzare). Dacă nu apare nicio reacţie, înseamnă că nu a fost suficient de captivantă/ valoroasă pentru criticul literar respectiv. Laurenţiu Ulici semnala şi problema timpului de lectură a cronicarului literar, care ar putea citi maximum 180 de cărţi pe an, producţia editorială fiind, totuşi, mult mai mare (şi atunci, în 1983, iar în vremea noastră, cu atât mai vastă, mai generoasă). Dar tot Ulici remarca faptul că nu e nevoie să citeşti o carte în întregime pentru a-ţi da seama de valoarea ei, crescând, în acest fel, procentul lecturii. Fireşte, pot rămâne destule cărţi necitite, poate unele bune ori măcar decente, însă cronicarul literar are libertatea de a alege. Unele cărţi sunt mai incitante intelectual, mai inspiratoare, mai apropiate de sensibilitatea şi de gustul literar ale cronicarului. Poate fi condamnat pentru asta? În niciun caz. Cronica literară nu e muncă la galerele autorilor.
Voi încheia cu un citat din Confort Procust, în care Laurenţiu Ulici rezumă lucid şi expresiv satisfacţiile şi dificultăţile cronicarului literar: „Să scrii despre cărţi, despre tot felul de cărţi, fără să ştii ce vor deveni ele – cuib de molii sau scripturi –, doar bănuind, însă fără să poţi da viaţă bănuielii, din pudoare, din prea multă reţinere, din prea mult entuziasm, din prudenţă, din lipsă de distanţă, din câte şi mai câte ori toate la un loc; să scrii despre cărţi cu speranţa că vei descoperi autori; să ai o mulţime de impresii şi să nu poţi dezvolta niciuna pentru că vrei să le dezvolţi pe toate şi n-ai loc şi nici timp pentru asta; să fii în miezul fierbinte al actualităţii literare şi să simţi că lângă tine, sub ochii tăi se naşte o generaţie, dar să ştii că tu vei fi întâiul ei uitat şi să nu-ţi pese; să scrii azi cu sentimentul că mâine subtilele tale observaţii vor fi, în cel mai fericit caz, nişte simple banalităţi, când nu de-a dreptul erori; să fii pus la colţ, ca un şcolar neascultător, pentru că n-ai vrut să fii ajutat să greşeşti şi să pretinzi, cu orgoliu, dreptul de a greşi singur; să iubeşti literatura, dar să nu accepţi ipocrizia părerii că lectura e, pentru tine, întotdeauna o plăcere; să fii primul comentator al cărţii şi, din pricina apropierii, un fel de personaj al ei; să te simţi liber în colţul tău de pagină şi să ai repetate dovezi că te înşeli; să fii critic, istoric literar şi ficţionar şi cu toate astea să nu ştii ce eşti – iată splendidul confort Procust în care trăieşte, gândeşte, scrie şi visează cronicarul literar…“.
Aşadar, cronica literară stă permanent sub riscul datării, al greşelii, al uitării. E o efemeridă care supravieţuieşte uneori prin publicarea în volume. Dar poţi trăi o senzaţie nemaipomenită fiind printre primii care citesc şi scriu despre vreo carte minunată (uneori chiar primul). Poţi să ai o mulţumire sufletească deosebită urmărind prin lectură critică valorizantă traseul unui scriitor, de la debut la consacrare. După o anumită vârstă, mulţi critici de întâmpinare renunţă la activitatea asta, fiindcă intervin apăsător oboseala termenelor, lipsa timpului, alte proiecte, alte priorităţi. Rămâne însă nostalgia căutătorului de aur în nisipul literar al contemporaneităţii.