Prezentare şi traducere din limba italiană de George Popescu
Dacă gâştele au fost cele ce-au salvat Capitoliul, sedus de şansa ludicului reformator, napoletanul Mariano Bano pare să tenteze substituirea gureşelor păsări domestice cu surorile lor nu mai puţin alarmate, raţele, convocate în actul scriptural nu ca să salveze, ci să avertizeze asupra derelecţiunii unui prezent fastidios; Capitoliul – să ne înţelegem – nu-i altceva decât metafora unei Lumi milenare din care autorul nostru extrage întreaga modernitate respinsă în dubla ei organicitate semantică, istorico-socială şi poetică: ontos şi logos, real şi fictiv, o antinomie devenită adevărata substanţă a artei.
Debitor al unui impenitent gust al experimentalului (s-a aflat încă de la primele sale aventuri literare la originea unor iniţiative novatoare răsunătoare: Grupul 93, revista Baldus etc), Bano n-a evitat niciuna dintre ofertele cu impact de destructurare a oricărei tradiţii instituţionalizate, punând la lucru ironia într-o diversitate formală ce nu exclude nici „Bătrânul” sonet şi care, în planul strict al expresiei, activează non-sensul ca vector al ludicului; astfel, poemele sale alimentează, nu rareori, impresia unor particulare arabescuri lingvistice în care dialectalul interferează neologicul şi invită cititorul într-un joc ce se dovedeşte, în final, o lovitură mortală pentru întregul nostru patrimoniu habitudinal.
Sonetul demiurgului dumnendrăcit
Să mediez, nu? între spirit şi materie
e curată nebunie, da, târfă sultană,
o ştiu de-acum: să-ncerc o formă? hazlie
imitaţie-ar fi, ba chiar o mizerie
dacă la paradigmă cugeţi, acea idee-n serie
care deasupra stă, prea suverană,
înfăşurată-n scumpa pseudomembrană
de chintesenţă. Şi taman răutatea
silească-mă culoarea să mi-o schimb,
nimicul cel mai mare să-l respir
şi îmbrăcat doar cu un nemernic slip.
Regizor al unui tâmp videclip,
lumea ce-am făurit e un delir.
Eu o gândeam un cub. Jur. Ieşit-a un balon.
Sonetul danţurilor zburătoare
Se-ntoarce o albină să roiască
mici cercuri ţanţoşă mărşăluind
printre celule cu care să cinstească
nectar şi numai dănţuind
şi-n cerc pe noi celule apoi zburând
prin necesarul dans să garanteze
la câmpuri treaba să nu se sfârşească
vestea mai înainte s-o marcheze
cu trupul ei pe pliul relatării
pistiluri de camelii dă-nflorării
şi deschizându-se spre cel ţintit
în roiuri iar şi-i timp de iscălit
cu clară cifră aerul şi de tivit
al nimănuia nume-n zbor virând
Sonetul golului şi al plictisului
M-aşez ca o păpuşă de carton
ce-ntruna îşi lungeşte ţeastă
acel întruna când toaca-n creastă
vârf de chipiu devine, bezmetic ton …
şi de-l auzi, aduce-a sărbătoare
a mortului, sau viaţă ce-aiurea sună,
ştire a unui destin de carton…
de mine însumi sunt o ficţiune
un vis al altora ce-i cadru liberat
de flori spre un protest să se adune
plină de sens, de limfe, un plat
licăr de umbră în golul firav de lumine
Sonet al hoinarului şi al gunoiului
Închis închisul tău într-o casetă mică,
cu umezeala sa neîmplinită scoică
în calda ei mocirlă, în ciorbică
gustoasă de genuni, încă prea omenesc
gâtul nu-l storc spirale în ocol prostesc
de camion bătrân urlând în noapte,
cu putrede gunoaie comandate
Vântul prin frunze reci la mijloc de ruină
împrăştie cartoane fără vină
printre barăci pe-al râului prund…
Vântul – măturătorilor inima le-ascund
cu urletul ce-n compactor sfârşeşte
sălbatic şi de iad când se târăşte…
Sonet în faţa tabloului „Nighthawks” de Hopper
Alcool. Mai mult. Alcool. Da. Poate
nu strică-n-astă noapte. Non mai mult
decât multe jigniri. Ale tale. Toate,
tu ce dispari fără nici un cuvânt.
Dar non te enerva. Suntem chit,
zero, e mereu, la fund. Jos,
bei încă un pahar. Şi-nveţi smintit
răul să-nfrunţi. Afară, negru se face
blu. E timpul de-a încerca
să râzi de rău. Sau să mori cumva.
Şi barmanul, în spate la tejghea,
aşteaptă. Poate. Că doarme pare-a se preface,
scrutează însă. Pe tine. Acel rău trist. Să ieşi
din bar i? O, nu. De ce? Prea obosit cum eşti…
Sonet cu prilejul celui de-al doilea mandat a lui George Bush J.
(Lui Raffaele Rizzo)
Nu mă trezi încet vorbeşte
în vreme ce razna-o iau nenorociri
şi ruşinea văzând nu-mi mai prieşte
grămada aia de morcovi putreziri
gaze n-aud nici trosnetul măcel
de quakeri dezbrăcaţi şi plini de râie
de mercenari nătângi cu piept tembel
final al scrotului într-o mizerie.
Să-ncur nu pot nu-i de ajuns„Destul!” să zic
Mereu am zis-o mereu când trebuia
însă acum în tăcere implic
digresiune îmi pare a mea soartă
e umbră şi în timp ce-afară-i o hazna
drag îmi e somnul şi-a fi e piatră.
Sonet carte poştală
Îţi scriu în timp ce la gara de la
Palinura-Pisciotta mi-aştept trenul local.
Nu-i o săgeată, dar liniştit cumva
iei micul dejun, de vrei, fără bal.
Fără stres pentru duoden.
Terminând cu tema mitocanului
(doar de vreo mutră există vreun model)
afli chiar şi cine oferă naşului
o înghiţitură de brânză sau de caş…De magiun…
precum şi la toţi ce se găsesc.
Mă-ntorc la tine. Durul surghiun părăsesc
după şapte zile părăsesc. Mâzgăleli am mai scris…
Nici soba şi nici sacul de bleagă istorie
n-au funcţionat (şi nici foame nu mi-e)
Sonetul mirosului
Un neaşteptat parfum. De fructe.
Galeş se ridică de sub tejghea
cârciumii. Şi imediat e o revenire
a unei veri şi câmpia întreagă, cer
e şi forţa aia uscată în copaci... Vrăjit
redevin copil, în timp ce mai iute
devine pasul celui ce, cu o urâtă
încruntare, la ham mă întrece. Se cam
grăbeşte câinele, nu prea pune preţ
la vederea mirosului celui ce-l
urmează. Păcat. Mă adaptez
spre a nu mai adulmeca nimic, dar mai
întâi aspir, la un cuptor, puţină pâine.
tâi aspir, la un cuptor, puţină pâine.
(Din volumul Sol sonet’ / Numai sonet, inedite încredinţate traducătorului)