Moda tablourilor atârnate pe perete a fost inexistentă până spre începutul secolului al XIX-lea şi a fost adusă la noi, împreună cu alte obiceiuri „occidentale”, de ofiţerii ruşi cantonaţi în capitalele celor două Principate, în timpul războaielor ruso-turce. Pictura de şevalet va beneficia la început, preponderent, de talentul unor artişti alogeni. Aceştia vor lăsa, în urma peregrinărilor lor prin ţară, portrete ale unor persoane cu stare, care îşi doreau conservată imaginea, validat statutul şi, bineînţeles, îşi permiteau plata serviciilor pictorului. Introducerea, atât de târzie, la noi în ţară, a tablourilor în ulei va face ca, după jumătatea secolului al XIX-lea, portretul pictat să îşi întâlnească deja concurenţa sub forma fotografiei. Preferinţa populară se va îndrepta rapid spre această nouă invenţie, ce presupunea avantaje importante: preţul mai mic al portretului, durata mai scurtă a execuţiei, fidelitatea reproducerii, multiplicarea facilă în mai multe exemplare etc.

Într-o încercare de recuperare a modelelor vizuale specifice secolului al XIX-lea valah, Muzeul de Artă Craiova, în parteneriat cu Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Dolj, a iniţiat, în anul 2019, seria unor expoziţii tematice, bazându-se preponderent pe fotografiile din colecţiile celor două instituţii, care au ajuns anul acesta la un al treilea episod. Începând cu istoria unei familii reprezentative pentru Craiova („A fost odată familia Mihail”), continuând cu ilustrarea unui tipar feminin al societăţii bune („Doamne din Craiova”), am inaugurat, de curând, o expoziţie dedicată imaginii copiilor în picturile, documentele şi fotografiile de epocă, intitulată „Pe când copilăria abia se inventase”. Titlul acesteia vorbeşte, în primă instanţă, despre o creştere, în epocă, a interesului vizavi de copil şi o conştientizare mai acută a ceea ce reprezenta el pentru familie şi societate.

Fără a fi o ilustrare completă a copilăriei în România secolului al XIX-lea, prin intermediul imaginilor, expoziţia cuprinde ipostaze tipice în care copiii încep să apară în tablouri şi fotografii, la diferite vârste, din pruncie, până în adolescenţă. O cvasi-absenţă notabilă o reprezintă copiii mediului rural, provenind din familii de ţărani. Aceştia sunt surprinşi rar de obiectivul camerei, în perioada la care ne referim, pentru că fotografia era încă apanajul exclusiv al oamenilor avuţi. În puţinele exemple pe care le-am avut la dispoziţie, aceştia apar în portrete de grup realizate la ocazii festive (cum ar fi sărbătoarea inaugurării unei şcoli rurale) sau în imagini surprinse cu puţin înainte de debutul secolului al XX-lea, nu sub forma portretului de studio, ci ca prezenţe neceremonioase în peisaj, pe uliţă, lângă fântână, sub un copac…

Mulţi copii din zilele noastre se vor mira, poate, să afle că, pe vremuri, atunci când veneau pe lume, cei mici nu deveneau, cu necesitate, membrii cei mai importanţi ai familiei. Naşterea unui copil nu producea modificări în rutina de zi cu zi, iar familiile în care se năşteau peste 10 copii erau destul de numeroase. E adevărat că nu mulţi dintre ei treceau de vârsta copilăriei, mortalitatea infantilă fiind un fenomen larg răspândit. Bolile specifice primilor ani de viaţă secerau aproape jumătate din pruncii de până la patru ani. De aceea, pe unele dintre fotografii apar inscripţii ce precizează atât data botezului, cât şi pe cea a morţii unui bebeluş, ce fusese, la vremea bucuriei, imortalizat în braţele mamei. Deşi despărţirea de un copil a fost întotdeauna greu de procesat, în societatea românească nu s-au executat, pe scară largă – ca în restul Europei şi în America – fotografii post-mortem. „Portretele” de acest fel sunt foarte greu de privit, sensibilitatea contemporană făcând eforturi să înţeleagă mobilul psihologic ce îi determina pe părinţii îndoliaţi să conserve prezenţa copilului mort, uneori în scenarii ce frizează grotescul (cum ar fi cel în care, într-un portret de grup cu copiii familiei, este aşezat alături de fraţii vii şi cel decedat). În expunere este însă prezent un portret post-mortem, în ulei, al unui prunc ce a părăsit viaţa la câteva luni. Eludând caracterul macabru pe care naturalismul reproducerii fotografice îl conferă imaginii morţii, pictura învăluie simbolic realitatea dureroasă în certitudinea transcendenţei a unei existenţe şi posibile reuniri, pentru eternitate, în Paradis.

Portretele pictate reprezentând copii ne pun în faţa ochilor, cel mai adesea, chipurile cu trăsături serioase ale unor adulţi în miniatură. Pictorul reuşeşte rareori să individualizeze figurile personajelor de acelaşi sex, atunci când e vorba de mai mulţi fraţi, într-un portret de familie. În alte cazuri, un tablou intitulat Portret de tânăr nu îţi dă prea multe indicii în ceea ce priveşte vârsta modelului, lipsindu-i barba, mustăţile, favoriţii sau chelia, el poate avea, la fel de bine, 14 sau 20 de ani. Atitudinea şi privirile grave, îmbrăcămintea croită după tiparul adulţilor sunt prezente, însă, şi în fotografii, „poza” solemnă putând sugera aceşti copii devin, de la vârste destul de mici, oameni mari. Un element comun al portretelor copiilor ajunşi la vârsta instruirii, în pictură ca şi în fotografie, este prezenţa cărţilor. O explicaţie o reprezintă interesul pe care societatea şi statul încep să îl acorde educaţiei. Familiile cu stare doreau, de aceea, să evidenţieze preocuparea pentru creşterea unei generaţii instruite, pregătite pentru transformările impuse de procesul de modernizare. De asemenea, în societatea românească se făcea simţită tot mai acut necesitatea formării profesionale a tinerilor cu mijloace modeste, pentru a fi capabili să îşi câştige mai uşor existenţa. În acest context, câteva fotografii îi surprind pe elevii şi elevele mai multor şcoli de meserii sau menaj, din Craiova, a căror înfiinţare o datorăm în principal celui mai celebru primar al urbei, Nicolae Romanescu.

Deşi în cultura europeană occidentală preocuparea pentru copilărie, ca vârstă a inocenţei nepervertite, s-a manifestat încă din perioada Iluminismului, perspectiva asupra copilăriei nu s-a modificat decât după foarte mult timp. Timp de multe secole părinţii nu au oferit plăceri şi distracţie odraslelor lor, preocuparea (atunci când exista) fiind aceea de a-i educa din punct de vedere moral, social şi intelectual. Adulţii nu au părut să considere până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea că vârsta copilăriei poate reprezenta o stare de graţie, o avuţie de preţ în viaţa unui om, un timp pe care copilul ar trebui să îl petreacă într-un univers specific, departe de realităţile vieţii de adult. Un exemplu în acest sens îl reprezintă poveştile din surse folclorice. Iniţial, adevărate istorii de groază, în care suferinţele se ţin lanţ de personaje nevârstnice şi adesea deznodămintele sunt tragice, sugerează că împărţim lumea cu monştrii. Frica reprezenta, aşadar, un eficient instrument educativ: „aşa păţesc copiii neascultători”. Poveştile populare culese de fraţii Grimm au suferit de-a lungul timpului trunchieri aproape la fiecare reeditare, în sensul eliminării unor detalii sângeroase. Aceste epurări, culminând cu modificări ale finalului, în sens optimist, reflectă o mutaţie în ceea ce priveşte intenţia povestitorului, care nu mai vrea să îşi înspăimânte publicul, ci să-l delecteze, să îl amuze. În fotografia sfârşitului de secol al XIX-lea, schimbarea percepţiei asupra copilului este reflectată de apariţia chipurilor zâmbitoare şi a unor atitudini mai degajate ale micuţilor. Îmbrăcămintea – transformată de multe ori în costumaţie – reflectă apariţia produselor dedicate exclusiv copiilor. În locul cărţilor, copiii ţin în mână, cel mai adesea, jucăria preferată, călăresc ponei din lemn sau biciclete.

Mai mult decât simple portrete, fotografiile de studio reprezintă nişte obiecte preţioase, datorită materialelor folosite, scenografiei (adesea) rafinate ce constituia fundalul şi tehnicilor de execuţie care, se pare, au reintrat în atenţia artiştilor de azi. Acestea ne pun în legătură cu o epocă în care imaginea se ambiţiona să păstreze ceva din materialitatea şi fiinţa modelelor.