Sabina Cantacuzino, în amintirile sale, evocă personalitatea lui Eugeniu Carada, oltean la origine, născut la Craiova în 1836, unde a absolvit studiile liceale, personaj public discret, dar important în istoria financiar-economică şi politică a ţării, fondator de drept al Băncii Naţionale a României:

„Dintre amicii din generaţia aceasta pe care îi aveam în prima copilărie, cel mai iubit şi mai intim era Eugen Carada. Avea o pasiune pentru toţi copiii şi un talent neasemuit de a-i atrage şi reţine. Se juca cu dânşii, le cânta în toate limbile, până şi ruseşte, jidoveşte, ţigăneşte; se punea la nivelul lor, le repara toate jucăriile stricate cu îndemânarea-i minunată la orice lucrare manuală. Teancuri de păpuşi şi de cai şchiopi, de trenuri rupte, de lucruri dezlipite îi aşteptau venirea. Ne răsfăţa mult, dar cu judecată şi tărie.

Băiat de 18 ani, sosise în Bucureşti fără un ban în pungă, decis să-şi completeze instrucţiunea şi să-şi creeze o situaţiune. A dormit pe băncile Cişmigiului şi a răbdat de foame până a reuşit să-şi facă un rost. Mai în urmă, a intrat la Românul, unde s-a format şi a lucrat ani îndelungaţi; a condus ziarul mai târziu singur, îndeplinind cu Emil Costinescu toate sarcinele. Era apreciat la dreapta lui valoare de Rosetti, dar, din pricina copiilor, se despărţi de el şi se legă mai mult cu noi.

Avea simţiminte foarte înalte, dar exprimate cu o intransigenţă extremă; energic şi muncitor, inteligent şi stăruitor, îşi făcuse singur instrucţiunea şi devenise unul din financiarii români de frunte. Având însă gust şi aptitudini pentru inginerie, el regreta că nu a făcut studii speciale în acea ramură, se mângâia citind ziare de ştiinţă. Dar ce nu citea? Şi cu ce repeziciune extraordinară!

După ce a părăsit Românul a petrecut mai mulţi ani în Franţa, unde se logodise cu Jeanne Dumesnil, nepoata lui Michelet, care s-a căsătorit în urmă cu pictorul Paul Baudouin, părinţii ei, în ultimul moment, neputându-se hotărî să se despartă de dânsa. Ţinea mult la dânsa şi nu s-a mai însurat.

La 1876 a revenit definitiv în ţară, a servit de secretar şi de garde du corp tatei în tot timpul ministerului său până la 1888. Mai ales în războiul din 1877 nu l-a părăsit un moment, fără însă a consimţi să primească o funcţiune oficială. La înfiinţarea Băncii Naţionale a devenit unul din directori şi, de fapt, a fost conducătorul şi întemeietorul acestei instituţiuni, cu o pricepere şi un devotament care i-au asigurat succesul. Nici aici nu a voit însă, după cum merita şi i se propunea, să aibă titlul de guvernator. El a prezidat clădirea Băncii în toate amănuntele ei, şi tot el s-a ocupat de întreţinerea atât de minuţioasă care continuă şi azi. Drumul la bancă şi înapoi, în fiecare zi de două ori, îl făcea pe jos, pe orice viscol, pe orice căldură. Îmbrăcat foarte simplu, sobru în traiul şi viaţa lui, nu era cheltuitor decât pentru a susţine instituţii culturale şi sociale din ţară şi din Ardeal. Aci îşi vărsa tot ce viaţa lui modestă economisea. Nici un bogătaş nu avea dărnicia lui şi nimeni afară de dânsul nu ştia sumele ce subscria. Şcolile din Ardeal îi datoreau mult, fără a-i cunoaşte măcar numele. Cu toate acestea, la inaugurarea statuii lui la Banca Naţională d. Rebreanu a vorbit în numele Ardealului recunoscător, nu ştiu cine îl informase.

Bun cunoscător al întregii noastre dezvoltări politice, voia să fixeze meritele celor ce o pricinuiseră şi a ţinut să ridice un monument pompierilor morţi pe Dealul Spirei la 1848. A fost unul din iniţiatorii statuii lui C.A. Rosetti şi a lui G.C. Cantacuzino. Singura pe care nu a realizat-o, şi de care vorbea adesea, era a celor patru fraţi Goleşti. Bineînţeles, şi aci a contribuit nu numai cu munca. Avea un cult pentru tata şi îi servea ideile cu fanatism. Tata zicea glumind: «Am şi eu trei partizani: pe Alex Golescu, d- na Bilcescu şi Turcul». Turcul era nenea Carada, astfel poreclit după tradiţia că turcii sunt fioroşi şi neînduplecaţi – şi după numele lui.

El era tot aşa de bun şi devotat prieten pe cât de nereductibil adversar. Spre lauda lui, era încă mai sever pentru el însuşi decât pentru ceilalţi. Din această cauză era uneori jignitor şi avea inimici numeroşi mai ales printre cei fără de caracter. Francofil înverşunat şi republican convins, nu a voit să calce la curtea regelui Carol. Din cauza intransigenţei simţimintului acestuia, nu a primit nici o situaţiune datorită unui decret regal.

După ce a stăpânit munca atâţia ani, munca, la rândul ei, l-a biruit în 1909. Trei luni a zăcut în amorţeala sclerozei înainte de a-şi da sfârşitul. Spre marea mirare a noastră, a tuturor, nu i s-a găsit testamentul, deşi nu era omul care să nu-l fi făcut. De câte ori nu ne-a spus că tot ce are va aparţine casei Partidului Liberal, iar frumoasa lui colecţie de Grigoreşti muzeului din Bucureşti.

Carada nu era un admirator al naturii, ci orăşean în toată puterea cuvântului. Niciodată nu l-am apucat plimbându-se la Florica, unde venea destul de des, dar nu stătea decât puţine zile şi le petrecea fie lucrând cu tata, fie citind, fie jucându-se cu noi sau reparând tot ce era reparabil prin casă.”

(Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, 1821-1891, Ediţia a III-a, revăzută, Introducere, note, indice şi ediţie îngrijită de dr. Elisabeta Simion, Humanitas, 2013)