Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Niccolň Ammaniti s-a născut la Roma în 1966. A urmat studii de biologie, dar când a trebuit să-şi redacteze teza de licenţă s-a apucat să scrie un roman, Branchie, acceptat la un concurs de debut în 1994. A abandonat apoi definitiv biologia dedicându-se scrisului şi a publicat un volum de povestiri, Fango (1996), care îl impune atenţiei publicului. În acelaşi an, apare în volumul colectiv Gioventů cannibale povestirea „Seratina“, scrisă împreună cu Luisa Brancaccio. Titlul volumului va defini un adevărat curent în literatura italiană contemporană, „Canibalii“, al cărui cap de afiş este considerat Ammaniti. Odată cu romanul Ti prendo e ti porto via (1999), stilul autorului se maturizează, scriitura sa devenind mai rafinată şi mai fluidă. Succesul internaţional l-a cunoscut însă în anul 2001, cu romanul Mie nu mi-e frică (Io non ho paura; Humanitas, 2006), distins cu Premio Viareggio-Rčpaci Narativa. Au urmat romanele Cum vrea Dumnezeu (Come dio comanda, 2006; Humanitas Fiction, 2009), distins în 2007 cu Premio Strega, Che la festa cominci (2009), Io e te (2010), Il momento č delicato (2012), Anna (2015), Viaţa intimă (La vita intima, 2023; Humanitas Fiction, 2024), căruia i s-a acordat, de asemenea, Premio Viareggio-Rčpaci Narativa. Pornind de la cărţile sale, au fost realizate cinci filme: L’ultimo capodanno (regia Marco Risi, 1998); Branchie (regia Francesco Ranieri Martinotti, 1999); Io non ho paura şi Come Dio comanda (ambele în regia lui Gabriele Salvatores, 2003 şi 2008); Io e te (regia Bernardo Bertolucci, 2012). Ammaniti a fost la rândul său scenarist şi regizor al unui docufilm, The Goodlife (2014), showrunner, coscenarist şi coregizor al serialului Il miracolo (2018), iar pentru serialul Anna (2021) a semnat scenariul şi regia. Cărţile sale sunt traduse în peste 40 de ţări.

Sinuos şi seducător, glisând între satiră socială şi dramă psihologică, cel mai recent roman al lui Niccolň Ammaniti, Viaţa intimă, explorează temerile şi dorinţele profunde ale unei femei, propunându-ne să contemplăm cu empatie lumea derutantă şi provocatoare de astăzi.

Maria Cristina Palma duce o viaţă aparent perfectă. Considerată cea mai frumoasă femeie din lume, este căsătorită cu prim-ministrul Italiei, are o fiică şi tot ce îşi poate dori. Imaginea ei construită cu grijă ascunde însă un trecut traumatic şi o criză de identitate incipientă, iar proiecţiile celor din jur asupra sa o însingurează. Până când, într-o zi, primeşte pe mobil un filmuleţ erotic care i-ar putea distruge reputaţia. E nevoită să ia o decizie dramatică, să aleagă ce e dispusă să sacrifice şi cu ce preţ. Romanul pune întrebări esenţiale pentru cititori: Nu cumva ar trebui să ne temem mai mult de propria privire decât de a celorlalţi? Cât de departe suntem capabili să mergem în dorinţa noastră de apartenenţă şi afecţiune?

„Un roman care nu numai că reflectă vremurile complicate pe care le trăim, dar oferă şi fărâme de speranţă, aşa cum numai marea literatură o poate face.“ (Il Foglio)

Douăsprezece ore mai târziu, Maria Cristina Palma se află la Clubul Canotorilor Aniene, la petrecerea cu ocazia zilei de naştere a lui Igor Rossi Brogi.

Ce greşeală de neiertat să plece de acasă. Degetul o duruse toată ziua, iar acum, strâns împreună cu celelalte în pantoful Tom Ford, pulsează ca o a doua inimă. Ce suferinţă inutilă; dacă s-ar fi încălţat cu nişte pantofi fără toc, aşa cum, înţelept, o sfătuise profesorul Zurlo, n-ar fi avut parte de aşa ceva, dar ar fi trebuit să-şi regândească ţinuta.

Din fericire, petrecerea merge înainte. Salonul e plin până la refuz cu hotelieri care vorbesc încontinuu unii cu alţii, într-un vacarm de voci, furculiţe şi râsete. Un pianist deprimat cântă nişte note timide de jazz.

„Ţine-te tare“, îşi şopteşte Maria Cristina. Termină dintr-o înghiţitură cupa de Ribolla Gialla, o pune într-un echilibru precar pe braţul fotoliului, se ridică şi, ferindu-se de tăvile chelnerilor, trece pe lângă un grup de doamne care stau la coadă pentru anghinarea alla giudia. Simţindu-le privirile îndreptate spre ea, se răsuceşte cu o piruetă. E încântătoare în rochia ei Dior care-i lasă spatele şi umerii descoperiţi, cu o fustă clopot roz pudră şi roşu care are o crăpătură laterală din care aproape i se văd chiloţii.

Unde o fi soţul ei?

Oamenii de la security supraveghează uşile. Asistenţii prim-ministrului, dintre care niciunul nu are mai mult de treizeci de ani, stau îngrămădiţi pe un mic divan cu farfuriile de paste pe genunchi, ca o turmă de adolescenţi la petrecerea părinţilor.

Uite-l.

E în fundul salonului, înconjurat de hotelieri, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi privirea încruntată pe care o are când ascultă lucruri foarte importante sau plictisitoare.

Maria Cristina, în toată înălţimea ei de un metru nouăzeci cu tocuri cu tot, îşi face loc, întinde braţul şi îi pune o mână pe umăr.

Premierul o priveşte atent, încercând să înţeleagă dacă este vorba despre ceva serios. Trăieşte în aşteptarea unor lucruri serioase. Dar soţia lui e un sfinx.

— Iertaţi-mă o clipă, spune, adresându-se grupului. Şi adaugă: În orice caz, perspectiva e valabilă, nu trebuie să o subestimăm…

— Vi-l fur o secundă, spune ea, zâmbind.

Micul grup de sexagenari, unii chei, alţii cu părul vopsit, strânşi în costumele lor bleumarin, absolut toţi fără ciorapi, cu gleznele ciupelite de bătrâneţe ieşind de sub pantalonii strâmţi şi pantofii cu talpă groasă, zâmbesc la rândul lor, dând la iveală şiruri de faţete dentare ornate cu punctişoare de piper de la pastele all’amatriciana din farfuriile pe care le ţin în mână. Toţi la unison, ca într-un dans tirolez, fac un pas înapoi şi o privesc fix, de parcă s-ar afla în faţa unei contorsioniste care se vâră într-un geamantan. Sunt ocupaţi să o compare pe Maria Cristina în carne şi oase cu patrimoniul imagistic (video, reportaje de modă, fotografii furate, fotografii de familie etcetera) pe care îl păstrează în hipocamp, partea din creier în care e lăcaşul memoriei. Îi scanează gura, gâtul, şoldurile, sânii (siliconaţi sută la sută), picioarele nesfârşite care se văd prin rochie şi se termină cu o pereche de tocuri ameţitoare. Încearcă să înţeleagă dacă este într-adevăr femeia cea mai frumoasă din lume. Şi îşi răspund că da, e frumoasă, să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar nu frumoasă cum spune legenda. Nu se poate compara cu Monica Belluci sau cu Emily Ratajkowski, sau cu alte mii. Nimic de zis, e rafinată, elegantă. Cu un trup excepţional la cei patruzeci şi doi de ani ai ei, de făcut sex toată viaţa, da’ să-ţi pierzi minţile, asta nu. Sigur, e greu de înţeles cum a făcut înfumuratul ăla de Mascagni să pună mâna pe aşa o pizdă.

Există un răspuns.

Ca pe vremuri.

Bani şi Putere.

Trebuie să explic că, înainte cu un an de a începe povestea asta, o importantă cercetare realizată de o universitate din Louisiana în colaborare cu Center of Advanced Study of Body and Facial Plastic Surgery di Carmel (California) a decretat că Maria Cristina Palma e cea mai frumoasă femeie din lume.

În primul moment, cercetarea nu a iscat cine ştie ce reacţii. Astfel de ştiri, bune de pus în josul paginii alături de reclame pentru integratori alimentari şi împrumuturi avantajoase, apar cu sutele în fiecare zi. Dar, puţin câte puţin, prin mecanisme aleatorii, pe care doar meteorologii şi matematicienii le înţeleg, ştirea a urcat, devenind, ca să folosesc un cuvânt pe care-l detest, virală. Alimentată de reţelele de socializare, a dezlănţuit un entuziasm colectiv rezervat doar naţionalei de fotbal atunci când câştigă trofee importante. Din Italia, ştirea s-a întors peste ocean, şi de acolo a ajuns în toată lumea, pecetluind supremaţia frumuseţii mediteraneene şi, în consecinţă, a bucătăriei noastre, a panoramelor şi a culturii noastre milenare.

În scurt timp însă, bucuria victoriei s-a transformat într-un coşmar pentru protagonista noastră. Luni întregi a trebuit să se baricadeze în casa de la ţară, asediată de jurnalişti, înconjurată de fani, invitată la emisiuni de tot felul, urmărită de agenţi cinematografici sau batjocorită, insultată şi dispreţuită de cei care o urau. Era publicată orice imagine în care apărea. Când sărea cu prăjina la întrecerile europene de atletism juniori, când defila pe podium la Paris, când o scoseseră din maşina în flăcări în care murise primul ei soţ.

Imediat, partidele de dreapta, apoi aliaţii de guvern, iritaţi de lumina neaşteptată aprinsă asupra perechii, l-au acuzat pe Domenico Mascagni că-şi foloseşte soţia ca pe un candelabru aurit, ca să-şi ascundă modesta greutate politică. Această expunere e o insultă la adresa femeilor urâte, a celor care lucrează, a celor care suferă de o patologie. Maria Cristina Palma e un vas gol, umplut cu nimic, un mijloc patetic de a câştiga adeziuni.

Povestea cea mai des vehiculată e că a fost plătită cu mai multe milioane de euro (fondurile negre ale partidului) ca să ţină în picioare un mariaj deja terminat. În realitate, perechea nu există. Irene, fiica de zece ani, e rodul unui calcul, poate al unei eprubete, dat fiind că soţii nu au raporturi sexuale, iar acasă nici măcar nu-şi vorbesc. Există dovezi, documente, vechi interviuri. Iar colege din şcoala elementară, verişori, foşti iubiţi, avocaţi, aşa-zişi prieteni sunt gata să confirme că doamna Palma e dispusă la orice numai să-şi atingă ţelul. E un golem construit de o echipă de experţi, programat de Omidă, managerul social media al lui Mascagni, ca să fie perfecta încarnare a soţiei unui premier. Frumoasă şi mută. Timiditatea, maniera modestă de a se exprima, da-urile, nu-urile, nuştiu-urile şoptite sunt dovezi de netăgăduit că e tristă, nefericită, victimă a soţului ei. Dar sunt şi alţii care susţin că ea e mintea criminală a clanului, una care şi-a tras-o cu tot universul numai ca să ajungă acolo. Au fost făcute emisiuni TV şi programe radio, au fost asmuţiţi jurnalişti de investigaţie ca să cerceteze viaţa „Mariei Tristina“, fostă fotomodel palermitan, a cărei existenţă se împarte între privilegiu şi tragedie.

Circulă în librării o biografie a ei neautorizată, Povestea unei stele din Sud. În numai o sută de pagini, însoţite de ilustraţii, faimosul jurnalist Manlio Calzini ne oferă un rezumat complet. Mama Mariei Cristina, Teresa Sangermano, dintr-o bogată familie siciliană, se mărită, după o noapte petrecută într-un refugiu în Dolomiţi, cu alpinistul friulan Bebo Palma. Cei doi aduc pe lume mai întâi un băiat, Alessio, şi, cinci ani mai târziu, pe Maria Cristina. Când Teresa se îmbolnăveşte de cancer, soţul o lasă pentru o documentaristă franceză şi merge să trăiască în Nepal, părăsindu-şi familia. Teresa moare când Maria Cristina are doisprezece ani. Opt ani mai târziu, Alessio îşi pierde viaţa într-un accident subacvatic, în Grecia. Câtăva vreme, nenorocirile stau departe de viaţa tinerei, care, între timp, din cauza unui incident, a lăsat sportul pentru modă. Face modelling pentru o cunoscută marcă de lenjerie. La douăzeci şi şase de ani se căsătoreşte cu scriitorul Andrea Cerri (după unii bine informaţi, singura iubire a vieţii ei), cu douăzeci de ani mai bătrân. După doi ani, într-un accident de circulaţie, el îşi pierde viaţa, şi ea scapă cu arsuri pe o parte din corp. Se recăsătoreşte la treizeci şi doi de ani cu Domenico Mascagni, şi în acelaşi an dă naştere unei fetiţe, Irene.

Fericitul eveniment nu e suficient pentru a-i face pe ceilalţi să uite o existenţă înţesată de nenorociri şi încep să o poreclească Maria Tristina.

Maria Cristina, cu privirile hotelierilor lipite încă pe fundul ei, îşi trage soţul lângă uşa vitrată a terasei. Bodyguarzii le fac scut, ascunzându-i de privirile invitaţilor.

— Să ieşim o clipă, te rog… zice ea, încercând să deschidă uşa de sticlă. Ai spus că petrecerea va fi distractivă şi că o să avem şi focuri de artificii.

— Se pare că primăria nu a permis.

— Mă doare degetul. Vreau să merg acasă.

— Acum?

— Da. Acum. Se lipeşte de el şi îi şopteşte la ureche: Am băut.

El se uită la ea îngrijorat:

— Cât?

— Un pic. Speram că o să-mi treacă durerea.

Maria Cristina nu e abstinentă, bea din când în când câte un pahar, nu mai mult, dar, dacă depăşeşte această limită, se îmbată. Dumnezeu i-a dat atât de multă frumuseţe, dar a uitat să-i furnizeze dehidrogeneza, enzima care metabolizează băuturile alcoolice.

Domenico îi face semn unui gardian să deschidă uşa, îşi prinde soţia de mână şi o duce afară.

Pe terasă e frig. În aer a rămas mirosul ploii căzute după-masa, iar Maria Cristina, învelită în materialul acela subţire, simte cum frigul îi pişcă pielea. Domenico îşi scoate haina şi i-o pune pe umeri, în timp ce ea se îndreaptă cu paşi şovăielnici spre balustradă. Pe pământ, covorul de frunze creează lacuri de dale turcoaz. Într-un colţ sunt adunate mesele, scaunele vârâte unul într-altul şi un şir de încălzitoare, în metalul cărora se reflectă luminile din Roma Nord. Premierul se apropie de soţie, iar pe cămaşa lui albastră, la subsuori, se lăţesc două pete întunecate. Ea încearcă să-l îmbrăţişeze, dar el întinde mâna, ia o ţigară din buzunarul hainei, face doi paşi înapoi şi o aprinde.

— De ce? o întreabă.

Maria Cristina scutură din cap ca şi cum ar trebui să-şi scoată fânul din păr.

— De ce ce?

— De ce ai băut? Nu era mai bine să iei un antiinflamator?

— Am luat deja două.

Se întoarce cu spatele şi se uită la bărcile canotorilor şi la Tibrul umflat care se loveşte de malurile lugubre. O supă maronie se mişcă încet, în mari spirale strălucitoare care poartă cu ele ramuri, pungi de plastic şi insuliţe de materie închisă la culoare.

— Ai mâncat ceva?

— Doar salată. Totul e gras. Au fript până şi brânza gorgonzola. Şi oricum, dacă vrei să ştii, nu sunt beată, ci doar ameţită. Vreau să-mi pun degetul în apă rece.

Domenico se apropie din nou de ea, trage fumul adânc în piept, vârful aprins al ţigării îi înroşeşte fruntea lucitoare pe care, deasupra ochilor, sprâncenele par nişte tufişuri. Priveşte absent fluviul fără să dea fumul afară, gândindu-se la cine ştie ce.

Maria Cristina e obişnuită. Aşa e de când a devenit prim-ministru.

Dacă înainte se vedeau puţin, acum nu se mai văd deloc. Se întoarce acasă târziu, când ea s-a culcat deja. Iar de câteva săptămâni e şi mai taciturn, se exprimă monosilabic. Sondajele. Atât el, cât şi guvernul au înregistrat cea mai mare scădere de la începutul mandatului. Sau poate mai e ceva.

În realitate, pe Maria Cristina n-o prea interesează. Detestă politica. În ziua în care Domenico a acceptat numirea de la preşedintele republicii, i-a cerut un singur lucru, să nu discute despre asta cu ea. Îi va fi alături dacă e necesar sau amuzant. Dar în seara asta nu e nici necesar, nici amuzant.

— Mai rezistă puţin, îi spune el, ieşind din inerţie. Trage un ultim fum, stinge mucul cu talpa, se întoarce să vadă dacă-l observă cineva şi-l aruncă dedesubt.

Maria Cristina îşi freacă nasul de ceafa lui, scoţând un sunet de pisicuţă, uimită de efectul dezinhibant al alcoolului.

— Haide, te aştept acasă.

Simte însă cum trupul lui devine rigid, muşchii i se contractă, şi atunci se retrage jignită.

Domenico îşi ia haina.

— Nu. Trebuie să ne facă fotografii cu tortul. I-am promis lui Brogi.

Maria Cristina încearcă pe un ton serios:

— Nu poţi să le faci singur?

— Nu, vrea una cu tine şi cu soţia lui.

— Uff… te urăsc.

— Ascultă-mă, acum te retragi undeva, îi spunem Caterinei să nu lase pe nimeni să se apropie de tine, facem fotografiile şi mergem acasă, îi zice Domenico şi se îndreaptă spre salon.

— Ce plictiseală!

Maria Cristina îşi desface picioarele, proptindu-le zdravăn în paviment, îşi curbează bustul, strânge cu mâinile balustrada şi, deschizându-şi uşor buzele, îşi dă capul pe spate, părul îi cade pe umeri într-o cascadă de mătase brună, în timp ce Clubul Canotorilor Aniene, Asociaţia Naţională a Hotelierilor Italieni, anghinarea alla giudia şi Roma Nord i se învârt în jur.

Da, e beată.