Ultimul roman al lui Gabriel García Márquez, Ne vedem în august, roman editat de Cristóbal Pera, cu un Prolog de Rodrigo şi Gonzalo García Barcha, fiii autorului, este o surpriză pentru critica literară, cea care a considerat opera marelui scriitor columbian încheiată. Manuscrisul rămas în custodia familiei, şi pe care autorul l-a considerat a nu fi publicabil, a ajuns să fie tipărit prin decizia fiilor şi susţinerea editorului. Realismul magic pentru care Márquez a fost apreciat şi distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982 este prea puţin evident în această ultimă scriere. Pare a fi o reducţie simbolică a temelor recurente, dragostea şi singurătatea, cu un pasaj care l-ar putea înscrie în curentul literar pe care l-a reprezentat magistral: „Ea a fost prima care a prevenit-o împotriva noului cimitir pentru turişti, ce se ivea ca o grădină cu flori naturale, cu muzică şi păsări, pe malul lagunei, dar unde erau îngropate corpurile în poziţie verticală, ca să câştige spaţiu” (s. n.) (p. 52).

Romanul de mici dimensiuni, în comparaţie cu cele reprezentative din creaţia autorului, se abate de la schema pe care a propus-o de-a lungul deceniilor şi pe care a explicitat-o în volumul Două singurătăţi. Despre roman în America Latină, Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (Humanitas Fiction, 2022): dacă scriitorul are o poziţie ideologică, povestea „poate căpăta forţa subversivă [...]. Nu cred că este deliberată, dar cred că este inevitabilă”. Schema uşor de identificat avea trei paliere de receptare: povestea propriu-zisă, povestea subversivă şi temele recurente, toate încadrate într-un evident realism magic. În această ultimă scriere, romancierul columbian înlătură involuntar sau cu tendinţă multisemantismul imaginilor narative şi se axează pe temele preferate, deschizându-le însă, surprinzător, o nouă perspectivă. În triada un trecut convenţional – un prezent incert – fără viitor, personajul principal adună în jurul său poveşti circumstanţiale, care sunt aşezate într-o succesiune de vieţi, sintetizând cu o metaforă prezentă în budismul tantric, Ekotibhava, „a-fi-întreţesut”: tibetanii imaginează această succesiune de vieţi asemenea florilor separate dintr-o ghirlandă agăţată de unul şi acelaşi fir. Povestea de viaţă a protagonistei Ana Magdalena Bach se desfăşoară în jurul unei date, 16 august, şi a unei imagini-traumă: mormântul mamei, care nu mai e o imagine obsedantă, ci devine subiect. Fiica reproduce pe insulă povestea mamei marcată de o iubire clandestină, cu diferenţa că fiica, fiind căsătorită de 27 ani şi cu o aparentă fericire conjugală va avea în fiecare an, la data vizitei pe insulă, o aventură cu un necunoscut. Din înşiruirea acestor nopţi de amor va „ţese” o nouă viaţă, „în oglindă” cu aceea a mamei şi cu povestea proprie, dar într-o oglindă care deformează imaginea-traumă.

„Captura de imagine”, pentru a folosi o sintagmă definită de S. Freud, va fi sicriul mamei, în care se va vedea pe sine, o multiplicare a vieţii. Fiica era atrasă de o forţă emoţională dincolo de rigoarea unei căsătorii altfel liniştită, iar motorul acestei pulsiuni era chiar destinul mamei sale, care, sub pretextul unei afaceri pe insulă, în ultimii ani de viaţă venea des aici, întreţinând o relaţie clandestină, şi şi-a dorit să fie înmormântată în acest loc lângă lagună, într-un peisaj feeric, dublat de pasiunea sa. După ce a văzut mormanul de flori de pe mormântul mamei şi a aflat de la paznicul cimitirului că sunt de la „domnul dintotdeauna”, Ana Magdalena Bach a înţeles analogia vieţii lor, mamă-fiică, şi că „miracolul vieţii ei este faptul de a fi continuat viaţa mamei ei după moarte” (p. 114).

Ziua de 16 august devine flash-ul său temporal care îi va dirija viitorul, consumarea nopţii de amor, prag între ceea ce era şi ceea ce urma, cu o trăire incandescentă a clipei. Această zi o determină să vadă „că a trecut prin viaţă fără să privească” (p. 35). Formularea aminteşte de aforismul lui C. Brâncuşi: „Priveşte până vei vedea”. Această constatare este dublată de nevoia sa de singurătate şi de reechilibrarea emoţională după şocul de a-i fi fost lăsată o bancnotă de 20$ după prima noapte de amor de către bărbatul care a dispărut la ivirea zorilor. Climatul familial va fi catalizat negativ de vinovăţia adulterului, de gentileţea soţului, de aflarea adevărului despre fiica sa, cea care şi-a început viaţa ca femeie la 15 ani, iar acum voia să se călugărească. Sunt imagini la antipod, sentimente contradictorii, această balansare între normalitate şi deviere temporală întreţinând acţiunea romanului. Totul este sub girul unei fericiri convenţionale, a unor gesturi convenţionale, a unei atmosfere convenţionale. Elementul coagulant este „iubirea”, în esenţă varietatea de iubire, expresia aceloraşi mişcări pulsionale care revendică unirea sexuală. Sunt însă iubiri marginale.

Cristóbal Pera, în Nota editorului, dezvăluie circumstanţele în care a lucrat variantele romanului împreună cu Márquez şi declaraţiile acestuia. „Gabo mi-a mărturisit amuzat că ceea ce găseşte protagonista nu e iubirea vieţii ei, ci un amant diferit de fiecare dată. [...] Mi-aduc aminte că mi-a lăsat impresia unei măiestrii desăvârşite în tratarea unei teme originale, pe care n-o mai abordase înainte în operele sale” (p. 132).

Dorinţa lui Gabo a fost respectată: nu mai putea să continue asamblarea pieselor şi corecturile de pe varianta numărul 5 a romanului, pe care scrisese „marele OK final” (data 5 iulie 2004): „odată ce pun punctul final, nu mai revizuiesc nimic”. Sentinţa de pe urmă a lui Márquez a fost însă: „Cartea asta nu e bună. Trebuie distrusă”. Mărturisirea o fac fiii Rodrigo şi Gonzalo García Barcha, care consideră că această sentinţă se datora lipsei facultăţilor de a termina cartea şi de a-şi da seama cât de bună este şi sunt convinşi că publicul va aprecia: „capacitatea inventivă, poezia limbajului, naraţiunea captivantă, înţelegerea fiinţei umane şi dragostea lui pentru trăirile şi nefericirile acesteia, mai cu seamă din dragoste. Dragostea, probabil tema principală a întregii sale creaţii” (p. 7, în „Prolog”).

Imaginea din final este „captura de imagine” care va defini romanul şi-l va încadra în curentul pe care l-a susţinut autorul columbian, identificându-se cu el: după ce paznicul şi groparul au dezgropat coşciugul şi l-au deschis fără milă, „Ana Magdalena s-a văzut atunci pe sine în sicriul deschis ca într-o oglindă lungă, cu zâmbetul îngheţat şi braţele încrucişate pe piept. S-a văzut aidoma şi cu vârsta pe care o avea în ziua aceea, cu voalul şi cununa cu care se măritase, diadema de smaralde roşii, şi cu verighetele de nuntă, aşa cum mama dispăruse chiar înainte de a-şi da sufletul. Nu doar că a văzut-o cum fusese în viaţă, cu aceeaşi tristeţe de neconsolat, ci s-a simţit privită de ea din moarte, iubită şi plânsă de ea, până când trupul s-a destrămat în propria-i pulbere de pe urmă şi n-au mai rămas decât osemintele roase, pe care groparii le-au desprăfuit cu o mătură şi le-au azvârlit fără îndurare într-un sac” (p. 122). Iar sacul îl va duce în casa ei. Este elementul care face trecerea dinspre fantastic spre realitate, circumscriindu-se realismului magic.

Încadrarea romanului între Prologul semnat de fiii autorului cu explicitarea încălcării deciziei de a nu fi publicată opera şi cu Nota editorului care expune etapele de creaţie şi variantele cu adnotări ale scrierii va avea ca element de noutate şi atractivitate de lectură pagini din varianta ultimă cu însemnările autorului, fotografii care se constituie în documente de istorie literară spre ulterioare analize ale stilisticienilor. Rămân dominante secvenţele de confesiune ce devin germenele tragismului interior, fericirea convenţională şi minutul de nostalgie „pentru a contempla egretele ce pluteau nemişcate în reveria arzătoare a lagunei”, un tablou în care îl recunoaştem pe cel ce şi-a circumscris operele în „realismul magic”.

Ne vedem în august, ultima scriere a lui Gabriel García Márquez, este un exemplu elocvent al escapismului, gen literar care furnizează evadare şi detaşare de cotidian, scriitorul columbian optând pentru imaginea-traumă a dragostei marginale.