| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mihai Amaradiapostcard from Groningen Tot ce are nevoie un bărbat singur, o masă mică rotundă cu un singur scaun unde să i se aducă o cafea mică cu un păhăruţ cu frişcă şi o prăjitură puţin mai mare decât un zar, undeva într-un colţ unde să nu-i ştie nimeni numele. Prin gândurile lui vor trece multe, când va privi în zare la insula mică unde-i farul din Groningen, nu va atrage atenţia nimănui când îşi va mirosi cureaua de piele a ceasului vechi, nimeni nu va vedea cum e legat să se întrebe asupra succesiunilor de întâmplări ce-au lăsat în inima lui o cameră single unde nimeni nu va mai putea intra vreodată deşi acolo el face curat săptămânal Tot ce are nevoie un bărbat singur e un zâmbet adus de ospătăriţa venită din Venezuela să lucreze aici în această zi însorită din mijlocul lui octombrie unde frunzele au îmbătrânit şi vântul e prea tare, bucuriile mici, în viziunile lui o femeie aleargă uşor legănându-şi părul în stânga şi-n dreapta şi-n stânga... legenda unui om firesc Se poate să mă subestimezi, tinere poet, ştiu că înfăţişarea mea e a unui fermier sau a unui muncitor necalificat nicidecum poet, vezi tu, odată am fost iubit chiar şi eu, era o fată ce avea o bărbie ascuţită, părul ei doldora era peste tot, umplea tot, sigur că ceva tot a rămas în memoria acestei vieţi prinse între Arrivals & Departures, gândurile acestea ca nişte ruine bine îngrijite, amintirea luminii, a înălţimilor, a culorilor sonore, văd tot, văd claviculele ca oasele mari ale aripilor, venele albastre ale tâmplei stângi, unde curgea o viaţă din care şi eu făceam parte, harta cerească pe care o formau aluniţele mari, mici, ştiu tot pe de rost şi-atât de clar, binecuvântarea visurilor atât de apropiate, aievea. Acum tot ce am încape într-o geantă, puţine lucruri în buzunarul interior al vestonului paşaportul, banii, cazierul judiciar şi fişa medicală că sunt apt de muncă departe, acum, tinere, iau lucrurile pe rând aşa cum vin, când nu sunt prins cu treabă, privesc mult, am semnat în alb pentru tot ce va veni în anii aceştia plini cu ştampile între Departures & Arrivals, uneori se întâmplă să-mi mai zâmbească vreo fată. a fost Mihai aici ... la acest eveniment unde mă aşezasem cuminte în spate, după atâţia ani nu mă mai recunoşteau, credeau că poate sunt barmanul venit să asculte şi el, unii poate că-şi imaginau că sunt trimis de sus atât de cuminte şi atipic stăteam neclintit, ascuns după anii ce-au trecut ca autobuzele prin autogară. Pentru ea venisem nu pentru ce spuneau acolo, voiam să văd ce bluză mai poartă, ce pantofi, dacă avea rochia vie sau moartă sau între, cum îi stătea părul, să-i văd oasele pieptului, degetele, chiar să fi vorbit acolo un apostol nou născut, venisem să văd cum îi stau nasturii dacă mai poartă rochie cu nasturi în faţă, îi cunoşteam bine, să-i văd sprâncenele, ştrampii, claviculele, mă bucuram că lumina era bună, puteam să-i văd ochii din miere de brad. Nu mă ştia nimeni aşa deghizat în cei 12 ani trăiţi la plata cu ora, şi-a venit ea şi-a ascultat şi toate câte am spus că vreau să le văd le-am văzut şi le-am recunoscut, când s-a terminat s-au îmbrăţişat s-au pupat, a urmat o degustare de rozeuri la care n-am mai stat. Când am plecat a început a furtună, a fost Mihai aici am auzit de pe scări, apoi mă ţineam cu greu să conduc printre linii, şi uşor mă gândeam la oasele ei iliace şi la palmele mele pe volan. postcard from Köln ... cum am ajuns aici să văd vitraliile, cu un tren şi apoi altul încă un autobuz şi alt tren până în gara din Köln, domul în lumina lui octombrie, pe malul Rinului pescarii, în spatele lor o jumătate de minge albastră unde se joacă Moulin Rouge, tot acolo taximetriştii turci zgomotoşi cu benzurile ca untul, o gaşcă de beţivi tolăniţi au plecat când a venit poliţia, cafeaua Melitta de la o asiatică toată un zâmbet, un mexican desenase într-un cerc mai multe inimi steaguri unde se puneau bani, am pus şi eu pe-al meu, frumos cerşit, înăuntru magii în aur masiv, şi vârful de piatră al unui turn, şi vitraliile milioane de culori şi lumini, întunericul nu există decât cu promisiunile luminii cum desparte heblul două tablouri, ce-a fost şi ce va veni, ştiu întunericul, am fost acolo şi am ieşit, e muţenie acolo, în întuneric se zbiară numai înăuntrul tău, acolo scriam cu degetul numele tău în negura din faţa mea necontenit până când din numele tău o uşă s-a făcut, până când s-a deschis şi-am putut vedea, şi-am păşit cuminte afară în soarele ce îmi încălzea hainele. Atâta muncă şi atâta răbdare din subsoluri până la înălţimi. aşa e natural Cele mai frumoase îmbrăţişări pentru mine le avea cele în care cu palma mâinii drepte mă apăsa strâns în mijlocul spatelui să-mi apropie inima de inima ei, îmi cuprindea cu palma obrazul şi cu degetul opozabil îmi ştergea închipuitele lacrimi şi când plecam îmi dăruia ceva o eşarfă, un fes, o cămaşă de noapte, mirosind a celebrul ei Givenchy. De peste nouă ani sunt prins deşi paşii mei se depărtează cu miliardele, niciodată al ei, deşi tot acolo am rămas, sănătos scriu numai despre ce cunosc cu simţurile sau bănuiesc cu simţurile, cum asta vine aici, asta aici, asta se potriveşte dincoace aşa şi asta sigur e de aici, aşa e natural şi ca să adorm îmi spun singur o poveste cu ea. din mare mila ta, Doamne ... în acest tren Regio, în acest vagon necompartimentat suntem nouă oameni şi-un câine cu limba scoasă, merg de niciunde vreo 20 de km către niciunde, tot la fel vrăbiile, lizierele, mirosul ierbii arse nu-mi provoacă nicio bucurie, sunt străin şi cred că bucuriile apar din ceea ce cunoşti cu adevărat, cum recunosc eu dragostea ta elementară când mă întrebi câte kg de cireşe să iei să faci dulceaţă, când îmi spui că sâmbătă mergi cu fata să vadă circul, când trebuie să găsim o soluţie să reparăm tavanul, cum dragostea mea e elementară ca bună ziua, domn învăţător, ce am avut de pregătit pentru azi? astăzi nu lipseşte nimeni. În acest tren Regio, în acest vagon necompartimentat unde stau de nevoie până să se sature portofelul mă rog cu ochii să avem răbdare, să nu ţină mult şi viaţa aceasta pe care o împing înainte opt ore pe zi va fi pentru ca în toate celelalte să mă aşez dodo somnic să fiu cal cu povara uşoară pe umeri prin iarba înaltă pe unde nu poate să păşească fata să car lubeniţa cea mare de la supermarket. În rest totul e bine, ai mei, ai tăi, ai noştri din mare mila ta, Doamne. |