— Felicitări pentru volumul publicat! De ce aţi intitulat cartea cu această sintagmă, aparent paradoxală, Prinţesele roşii (Ed. Corint, 2024)?

— Vă mulţumesc pentru felicitări. Prinţesele roşii este supratitlul cărţii cu conotaţiile tipic jurnalistice. O etichetă, o metaforă care nu-mi aparţine. Am utilizat-o prin analogie cu „sângele albastru”, atribuit aristocraţiei. Elitele comunismului, reprezentat sugestiv prin culoarea roşie, au impus şi tabuul„originii sociale”, menţionat nu doar în fişele de la partid, ci şi în cele ale angajaţilor. Binemerită acum „sângele roşu”, al proletarului angrenat real sau potenţial în „lupta de clasă”.

Titlul cărţii e însă Femei şi bărbaţi, părinţi şi copii în cotidianul şi ideologia comunistă. Sintetizează ceea ce s-a vrut a fi cartea: o istorie a feminismului comunist. Cu pornire în documentul programatic al ideologiei – Manifestul Partidului Comunist redactat de Marx şi Engels în 1848. Broşura respectivă are şi un capitol dedicat familiei. Tot astfel cum Marx a realizat în Capitalul o critică a economiei capitaliste, şi cele scrise în Manifest cu referire la familie sunt o critică a căsniciei burgheze. Şi nu „o reţetă pentru bucătăriile viitorului”, după însăşi expresia filozofului. Aşa se face că în Rusia bolşevică, primul stat constituit în numele ideologiei comuniste, s-au emis şi experimentat teorii bizare privind formarea şi convieţuirea cuplurilor. În fine, consoarta lui Lenin, Nadejda Krupskaia a pus punctul pe i definind familia drept „celulă de bază a societăţii”. Definiţia aceasta, minus nominalizarea autoarei sale, a circulat şi în comunicarea publică din România. Într-un fel s-a trăit în „celula” elitelor comuniste şi altfel a fost viaţa privată a cetăţeanului. Aceste planuri diferite articulează cartea mea, „colorate” cu câteva studii de caz...

— Greu de precizat... Şi cercetarea este un act de creaţie. Conform teoriilor clasice, procesul creaţiei conţine câteva etape: documentarea (pregătirea de specialitate), incubaţia (da, o clocire a unui conglomerat de idei), insight-ul (iluminarea, soluţia integratoare) şi, în fine, lucrarea (actul, creaţia) propriu-zisă. În decursul anilor de lectură a literaturii de specialitate, documentelor de arhivă, interviurilor realizate şi – de ce nu? – a propriilor mele experienţe de viaţă am adunat şi „clocit” multă informaţie. Intră apoi în prim-planul gândurilor tale o temă şi răspunzi propriilor întrebări asupra ei. Am început redactarea însă cu ultimele pagini din carte – interviul cu Dinu Angelescu, primul soţ al Zoiei Ceauşescu. Primise, pur şi simplu, sentinţa de divorţ în cutia poştală fără vreo înştiinţare sau apel de prezentare în instanţă. Divorţul s-a motivat cu faptul că soţii n-au avut domiciliu comun. Ce ironie, mi-am spus, amintindu-mi situaţia absolvenţilor de învăţământ superior din anii 1980. Prin „grija” soacrei profesorului Angelescu, atunci mai marea şi peste Academia Română, şi peste învăţământ, puteam fi divorţaţi aproape toţi din respectivele promoţii, invocându-se acelaşi motiv. Căci în 1981, fără vreo înştiinţare publică, de pe listele de repartiţie ale absolvenţilor au dispărut oraşele cu peste o sută de mii de locuitori.Pentru studenţii căsătoriţi nu se găseau, simultan, într-un orăşel sau într-o comună, două posturi de medici, profesori, farmacişti sau agronomi. Acelaşi intervievat mi-a oferit şi ipoteza cea mai plauzibilă a desfiinţării specializărilor în psihologie şi sociologie din 1977...

— Modele au fost tocmai „foştii” pe care părinţii acestor progenituri i-au exterminat şi anihilat. În vreme ce ideologia şi propaganda comunistă clamau desfiinţarea exploatării omului de către om, egalitatea, modestia şi aşa mai departe, familiile nomenklaturiştilor trăiau în cartiere bine păzite, în locuinţe speciale, dotate cu mobilier şi obiecte casnice de lux pentru acea vreme, deserviţi de menajere, bucătari, paznici şi şoferi. Nu mergeau la cumpărături, îi aproviziona o firmă specială, Gospodăria de partid, livrându-le comenzile acasă. Frecventau staţiuni, policlinici şi spitale speciale. Iar copiii lor erau duşi şi aduşi cu maşinile şi şoferii de serviciu ai părinţilor la grădiniţe şi şcoli speciale. În şcoala beizadelelor sovietice se preda în limba engleză, la noi, în anii sovietizării, în limba rusă. Primeau acasă meditatori de limbi străine, muzică, dans... pe modelul practicilor din familiile aristocratice şi burgheze. Începutul acestor fenomene a fost Moscova, modelul ei fiind preluat în „cartierele roşii” ale ţărilor sovietizate.

— Nu ştiu dacă aceasta este o abordare analitică psihologică serioasă. Date fiind complexitatea şi dinamismul temei, de preferat metodologiilor deductive tradiţionale sunt strategiile inductive. Acestea presupun, printre altele, analiza, compararea şi clasificarea faptelor fără folosirea ipotezelor, generalizările survenind inductiv ca relaţii între fapte. Cunoaşterea personajelor care-au fost obiectul unor studii de caz s-a făcut mai curând indirect. Predilect prin metoda biografică şi documentul de arhivă, mai puţin prin interviu sau observaţie, şi deloc prin teste. Aparţin trecutului, au lăsat însă nişte urme mnezice semnificative în gândirea socială actuală, astfel că merită să încerci răspunsuri la întrebarea „de ce?”.

— Ana Pauker a fost feminină în sensurile cuvântului care trimit la precizarea genului. Cât despre sensurile secundare (gingaşă, tandră, graţioasă, sensibilă etc.), nu cred că şi le-ar fi dorit ca epitete. Ea s-a ipostaziat în luptătoare pentru „fericirea poporului”. A revenit în România într-un fel de misionariat al unei credinţe noi, cu ritualuri deprinse la Moscova. „Merite” în virtutea cărora s-a simţit legitimată să devină conducător al ţării. A fost iubită, soţie şi mamă în tiparele „revoluţionarului de profesie”. „Tovarăşi de viaţă” i-au devenit bărbaţii „tovarăşi” de misiuni şi idei. Copiii ei au crescut la orfelinat. Apare însă spre final şi elementul de dezordine al intransigenţei revoluţionare. Avea copii mari şi nepoţi când se lasă sedusă de un băieţel dintr-un orfelinat. Îl înfiază, îi dă numele ei şi, pentru prima dată în viaţă, exersează la modul clasic rolul de mamă – îl alintă, îl îngrijeşte, îl plimbă de mânuţă prin parcuri... L-am cunoscut şi intervievat pe acel fiu adoptiv. Trăia la Braşov, era pensionar şi îi păstra recunoştinţă femeii care i-a fost „mamă”.

— După schimbarea abruptă din vara lui 1944, Lica, Vasilica în certificatul de naştere şi Constantina, zisă Tanţi, au avut o evoluţie previzibilă. Previzibilă în sensul rescrierii unor basme celebre ca poveşti terapeutice cu final deschis. Cenuşăreasa, bunăoară, nu va fi o alegere potrivită a unui prinţ moştenitor, pe temeiul numărului mic la pantof. Fata e needucată, nu cunoaşte regulile etichetei şi comunicării de la curtea regală; nici simetria dintre frumuseţea fizică, intelect, echilibrul psihic şi comportamental nu este garantată decât în folclor şi de canoanele realismului socialist... Fetele electricianului Gheorghe Gheorghiu au trăit în mahalaua lor din Galaţi o triplă dramă: ostracizate ca fiice de puşcăriaş, abandonate de mamă şi exmatriculate din şcoală din cauza tatălui comunist. Tatăl, pe care nu l-au văzut niciodată în cei 11 ani de închisoare şi lagăr, a apărut, dintr-odată, proiectat în lumina orbitoare a scenei politice. Era de-acum eroul care suferise deoarece s-a pus în fruntea luptei contra „exploatatorilor”. Ţinea cuvântări în faţa unor mulţimi care-l aplaudau, oamenii se înghesuiau să fie în preajma lui sau să-i vorbească, locuia într-o casă boierească păzită şi cu slugi... Curând va fi ministru. Vă daţi seama ce tulburări au generat asemenea schimbări în mintea şi comportamentele fetelor! Linguşite şi complimentate în extrem de către subalternii şi adulatorii tatălui, s-au închipuit şi ele a fi deasupra muritorilor de rând. Prima sarcină, derivată din noul lor status social şi probă a apartenenţei la noile elite – studii superioare în Uniunea Sovietică –, a fost un fiasco pentru Lica. I-au fost imposibile adaptarea la viaţa de cămin studenţesc moscovit în criza de după război şi mai ales examenele din specializarea economie.

Nici Dej n-a fost pregătit pentru rolul de tată într-o familie monoparentală, cu două adolescente, necunoscute până mai ieri... Pe Tanţi, născută în timpul mutării sale disciplinare în oraşul Dej, poate că o văzuse în treacăt. Despre Lica avea puţine amintiri de părinte – primele cuvinte, primii paşi... În consecinţă, reacţiile lui Dej sunt compensatorii – le iubeşte şi le oferă nemăsurat. Ia însă şi nepermise decizii („de dragul lor”) în chestiuni matrimoniale.

Oarecum firesc, fetele au fost atrase de elitele artistice. Nu muzica, teatrul şi dansul delectau viaţa prinţeselor, conteselor şi marchizelor de altădată?! Acelea însă nu se amestecau cu creatorii şi interpreţii, primiţi în palate pe scările servitorilor. În „lumea nouă” a ţărilor sovietizate, artiştii şi scriitorii au înalta menire a cultivării şi „luminării” maselor în spiritul ideologiei de partid. Se subînţeleg şi interesele creatorilor pentru proximităţi cu oamenii puterii. Statul comunist e patronul editurilor, teatrelor, instituţiilor cinematografice, radioului, televiziunii... Statul e o abstracţie,„ştabii” de la partid concretizează listele de premiere, decid asupra bugetelor instituţionale, numesc în posturi de conducere şi pun câte-o vorbă la stabilirea distribuţiei în piese de teatru şi filme. Aşa se face că Lica primeşte generoase oferte, fiind tratată ca vedeta cinematografiei româneşti; iar Tanţi devine protagonista unei iubiri cu unul dintre junii primi ai vremii – artistul Cezar Grigoriu. „Prefer să miros a Chanel decât a gaz” este o replică din filmul de debut al Licăi Gheorghiu, Erupţia. Şi datorită, împreună, alături – cum vreţi să-i spuneţi – cu ea, a debutat, ca regizor, Liviu Ciulei. Cine ar dori să miroase a gaz şi nu a Chanel? Bineînţeles că nici Ciulei, şi nici ceilalţi care s-au folosit de fiica lui Dej în propria carieră.

Vedeţi, poate vi se pare de-a-ndoaselea explicaţia mea. În analiza psihologică a unui comportament individual însă, contează totdeauna contextul. În grozăvia care-a urmat – mă refer la crimele comise de Gheorghiu-Dej prin decesul în detenţie al doctorului Gheorghe Plăcinţeanu, iubitul Licăi şi profesorul Ion Plăcinţeanu, unchiul acestuia – sunt elemente contextuale tipice toxicităţii puterii. Subalternii lui Dej, în speţă, şefii serviciilor speciale, au acţionat în metodologia cekistă. Unul dintre preceptele acesteia a fost: mai bine să moară zece nevinovaţi decât să scape un singur vinovat. Doctorul Plăcinţeanu cumpăra ciorapi de mătase pentru dame de la soţia consulului economic al Belgiei la Bucureşti. În concluzie, o putere capitalistă s-a infiltrat în primul cerc al anturajului liderului comunist al României...

— Ce şi-au dorit toate prinţesele şi, implicit, toată omenirea: fericire. Iar dacă vrei să derutezi pe vreunul dintre contemporani care fac şi primesc urări de fericire, îi ceri să precizeze constructele ei. Vor răspunde, în general,prin stereotipul: bani, sănătate, succes, iubire...

Conform cutumelor staliniste, la vârsta maturizării sociale (repartiţie în „câmpul muncii”, căsătorie), urmaşii liderilor comunişti ar fi trebuit să părăsească habitatul familial şi să se integreze în viaţa programată de partid pentru cetăţenii ţării. Cum ar fi putut?! Nu puţini au preferat emigrarea în străinătate şi traiul în capitalismul care nu duhnea a putrefacţie şi nu arăta a muribund, cum ne asigurau părinţii lor. Unii s-au întreţinut, alţii trăiesc încă, precum părinţii, făcând pe propagandiştii. Anticomunişti, acum. Svetlana Aliluieva a devenit milionară în dolari, încă dinainte de a păşi pe teritoriul S.U.A., vânzându-şi drepturile de autor asupra cărţii în care-şi povestea nenorocirea de-a fi fiica lui Stalin.

— Răspund cu elementul unificator: convingerea că binemerită mai mult decât celelalte femei. Iar certitudinea că tu oferi şi/ sau meriţi mai mult decât partenerul generează disoluţia cuplului.

— Mult. Prea mult, aş zice acum, judecându-mi propriile experienţe de soţie şi mamă, în dublura statusului de angajat în economia socialistă, cu obligaţii şi drepturi egale cu cele ale bărbaţilor. Emanciparea femeii în regimurile comuniste a venit cu avantaje şi dezavantaje. În reflecţiile sale recente despre comunism, Thierry Wolton atrăgea atenţia asupra acestui Ianus al timpurilor moderne: are o faţă luminoasă, a speranţei într-un viitor mai bun, şi alta întunecată, a tragediilor colective şi personale.

În 1924, prin Constituţia Uniunii Sovietice s-a legiferat egalitatea dintre femei şi bărbaţi. Pentru prima dată în lume. Dreptul la vot n-a însemnat mare lucru, căci nu puteau alege decât partidul unic şi candidaţii propuşi de sus. Dreptul şi obligaţia la muncă şi educaţie au fost însă schimbarea de profunzime. Pentru cineva ca mine care-a iubit studiul, extrem de benefic. Ca şi politicile culturalizării de masă în care s-a încadrat construcţia şi funcţionalitatea unor instituţii precum grădiniţe, şcoli, biblioteci, internate, cămine şi centre culturale. Datorită gratuităţii învăţământului de toate gradele şi burselor, majoritarii de provenienţă rurală au acces la statusuri noi, generând o pozitivă mobilitate socială.

În condiţiile economiei centralizate şi planificate a apărut şi primul sistem naţional de sănătate. Copiat şi în România. S-au construit maternităţi şi spitale în centrele raionale, dispensare şi cabinete stomatologice în comune. Gratuitatea învăţământului şi a asistenţei medicale au modernizat România. Dar... femeia care muncea pe trei schimburi în fabrici şi uzine, zi lumină în agricultură, adesea navetistă sau cu sarcini de teren dacă era superior calificată, adăuga la sarcinile lucrative ale bărbatului şi pe cele derivate din statusul ei tradiţional – maternitatea, creşterea şi educaţia copiilor, aprovizionarea zilnică şi de sezon cu alimente, gătitul, spălatul, curăţenia şi ordinea spaţiului domestic. I se cerea şi „aspect fizic îngrijit şi plăcut”, continuă îmbogăţire a culturii profesionale şi generale, şi prezenţă la corvezile zise muncă patriotică sau obştească. Neomenia aceasta a emancipării femeii a frizat absurdul în 1966, când nu doar că s-a interzis avortul la cerere pentru mamele cu mai puţin de patru copii, dar a devenit faptă penală şi comercializarea anticoncepţionalelor. Cred că nici Zâna-Zânelor, nici supra-dotata dotatelor n-ar fi putut trăi o astfel de viaţă în jubilaţia emancipării şi „egalităţii” cu bărbatul.

— N-a inspirat nimic decât sentimente de jenă, frustrare şi dezgust că eşti considerat atât de prost încât să crezi că soaţa lui Ceauşescu este savant de renume mondial şi om politic de înaltă clasă. Nici măcar soţie şi mamă bună, nu ideală, de vreme ce ştiam cu toţii că nu face piaţa, nu găteşte, nu spală, nu cârpeşte, nu aleargă la medic cu copiii sau cu nepoţii... nimic din cotidianul celorlalte femei. Aducerea ei în prim-planul vieţii publice a fost, la timpul respectiv, privită ca indiciul micimii lui Nicolae Ceauşescu. Se pare însă că stafia sau amintirea ei are mai mare putere de inspiraţie asupra generaţiilor actuale de politicieni care preiau metodele ei de a poza şi în om de ştiinţă, recompensând în diverse moduri pe aceia care le scriu teze de doctorat, cărţi şi articole.

— Zoia Ceauşescu n-a fost o „prinţesă flower power”, integrată într-o colonie de hipioţi, consumatoare de droguri şi adeptă a sexului în grup. A fost contemporană cu această mişcare din cea de-a doua jumătate a anilor 1960 când, sub sloganul „e interzis să interzici”, tineri americani şi occidentali şi-au părăsit familiile şi universităţile, contestându-şi părinţii şi mentorii. A ieşit şi de aici ceva bun – fenomenele cunoscute sub numele de revoluţie domestică şi revoluţie sexuală care-au schimbat cotidianul.

Zoia Ceauşescu a vrut şi ea să fie altfel decât părinţii. În principal,altfel decât mama care nu citea, nu purta mini-joupe şi blugi, nu fuma, nu consuma vodcă şi alte alcooluri tari. Când a vrut să fugă de acasă, au recuperat-o poteraşii Direcţiei a V-a. Relaţiile ei amoroase cunoscute sunt puţine, comparativ cu contabilizările „vedetelor” actuale. Voia şi ea să fie iubită pentru calităţile sale intrinseci, nu pentru că e fata Ceauşeştilor, prima partidă din România. Dar ce indicii certe pentru a discerne între una şi alta?! Cert este că n-a reuşit să se desprindă, de bună-voie, de privilegiile familiei sale.

— Nu-mi amintesc ceva anume. Pe o astfel de inepuizabilă temă te stresează gândul la simţul măsurii – cum îţi dai seama când trebuie să pui punct unei relatări, portretizări, situaţii... cărţii în sine. În limbajul metodologiei calitative, limita este determinată de fenomenul denumit „saturaţie teoretică”.

Aminteam de creativitate. Artistică, literară sau ştiinţifică se defineşte prin originalitate. Dar, elementele componente ale creaţiei, inovaţiei, lucrării tale, există. Sunt note muzicale, culori, forme, elemente chimice sau fizice, obiecte, personaje, cuvinte. Noul rezidă din combinatorică şi dozaj. Iar talentul din simţul aparte al acestora.

— Cercetezi trecutul, nu formulezi ipoteze conceptuale asupra unui prezent, disipat într-o extinsă sferă de forme perceptibile. Trecutul îţi apare ca şi schiţa unui tapiserii medievale, desenată deja de istorie, memoria colectivă şi a „martorilor angajaţi”, de predecesorii şi contemporanii istorici şi cercetători în socio-uman preocupaţi de aceeaşi temă. Şerpuiesc şi se întretaie multe contururi în desenul tău. Tu alegi „să ţeşi” pe linia potrivită, ai libertatea culorii şi a nuanţelor. Dar sub imperioasa constrângere a finalităţii – coerenţa întregului.

La ce nu m-aş fi aşteptat? La forţa hazardului din viaţa „apostolilor” comunişti. Am un capitol în carte, „Trei surori”. Sunt trei basarabence – Marusia, Elena şi Victoria Sârbu, militante din vremea când Lenuţa Petrescu nu-l cunoscuse pe Ceauşescu, nu auzise nici de comunişti. Marusia execută zece ani de închisoare, e crezută a fi logodnica lui Dej, a fost adjunctă a Anei Pauker la Externe. Elena, deţinută politic, a decedat tocmai în primăvara lui 1944, în închisoarea din Ploieşti, îngropată sub dărâmături de bombardamentul american. Victoria a fost tehnica şi „tovarăşa de viaţă” a lui Foriş, cu care are o fetiţă. Dacă Foriş n-ar fi fost înlăturat şi ucis de tovarăşii lor, Victoria putea deveni „prima tovarăşă” a ţării. Au arestat-o şi condamnat-o în „procesul Pătrăşcanu”. Aici s-au oprit informaţiile mele asupra ei, în 2001, când am publicat cartea Lucreţiu Pătrăşcanu – moartea unui lider comunist. S-a întâmplat ca peste ani să-l intervievez pe unul dintre nepoţii săi, fiul fetei sale şi al lui Foriş, fată care s-a sinucis în 1987. Şi pe unul dintre fiii Marusiei. Şi am aflat cum Victoria a revenit din închisoare – o epavă umană – la fetiţa care n-a recunoscut-o şi că tragediile au continuat...

Da, te surprind disonanţele dintre lumea reală şi logica corespondenţei dintre faptă şi răsplată.