Interviurile culturale sunt citite mai ales pentru că promit, prin însăşi natura lor, mărturii, deschizând un soi de cerc al intimităţii, în care avem sentimentul că autorii ni se adresează direct, fără nicio instanţă intermediară (eu poetic, naratori, personaje-reflectoare etc.). Indiferent ce tipuri de lectură practicăm şi experimentăm, ne va atrage întotdeauna gândul că putem afla, totuşi, ceva mai mult despre intenţia autorului. Dar un mediator există, în persoana intervievatorului, iar de el depinde în bună măsură cât se va mărturisi, fiindcă într-un dialog deschis, autocenzura poate fi mai slăbită decât în orice alt tip de discurs autoreferenţial. Şi oricât de simplă ar părea această sarcină, ea vine cu o mulţime de responsabilităţi şi capcane, fiindcă publicarea convorbirii înseamnă ca el să nu mai întrebe doar pentru sine, ci şi pentru cititori. Acest lucru presupune nu numai o temeinică pregătire prealabilă, ci şi un background cultural solid, instinct şi deprinderi hermeneutice îndelung cultivate şi educaţie a dialogului.

Cristian Pătrăşconiu este unul dintre intervievatorii redutabili din cultura noastră actuală, cu o sete de cunoaştere susţinută de calităţi detectivist-exegetice dintre cele mai subtile şi eficiente. El ne oferă (în toată deplinătatea generoasă a acestui termen) paisprezece dialoguri cu personalităţi de prim-plan din cultura universală, strânse, recent, în două volume, publicate în prealabil în revistele România literară, Orizont, Ramuri, Lapunkt, Marginalia, Puterea a cincea. Au avut, aşadar, o primă vârstă în periodice, intrând acum în logica unei cărţi, în care beneficiază unele de vecinătatea celorlalte. Titlul ales este cât se poate de sugestiv, Masa plăcerii, dezvăluind motivaţia fundamentală a acestei iniţiative, pe care aş traduce-o prin voluptatea cunoaşterii – căci aşa ceva ne oferă, înainte de toate, literatura şi discursurile umaniste ale istoricilor, filosofilor sau psihologilor. De altfel, volumul al doilea începe cu o urare oportună, pe post de Cuvânt înainte, Poftă bună la lectură!, şi nu putem decât să-i transmitem complimente bucătarului. Ni se dezvăluie, în acest scurt text-preambul, spiritul întreprinderii: „e o carte împreună, pluralul e obligatoriu”, un împreună care-i include, fără îndoială, şi pe cititori.

Primul volum ne dă întâlnire cu Catherine Cusset, Simon Sebag Montefiore, António Lobo Antunes, Ludmila Uliţkaia, Pascal Bruckner, Johann Hari, Etgar Keret. Tema principală este scrisul, cu tot ce derivă din aceasta: procesul creaţiei, transpunerea istoriei în literatură (Montefiore), facerea şi plăcerea scrisului (Uliţkaia), disciplina şi pedagogia cititului, relaţia cu ficţiunea, cu cartea. Cristian Pătrăşconiu reuşeşte să găsească vasele comunicante cu aceste mari personalităţi, respectiv, echilibrul dintre empatie şi raţionalitate (care într-un dialog, din punctul meu de vedere, înseamnă o dovadă de onestitate). I se recunoaşte această calitate de interlocutori. În chiar primul interviu, cu Catherine Cusset, în momentul în care simte că scade implicarea afectivă, să-i spunem, a autoarei, o întreabă: „Care e inima cărţilor dumneavoastră, care e sufletul lor?”. Vine un răspuns amplu, care se încheie astfel: „Răspunsul e acesta: arta. Trăim pentru a crea. A crea, a face artă este o modalitate care ne poate scăpa de angoasa morţii. Creaţia, pe de altă parte, ne face să nu prea trăim în prezent. Dar, asta e… Încă o dată, mulţumesc pentru întrebare – fiindcă îmi dau seama că răspunsul meu, ceea ce tocmai am spus se află, de fapt, în inima tuturor cărţilor mele”. Este o mostră despre cum autorilor li se declanşează un moment de conştientizare, pe care îl împărtăşesc imediat cu generozitate.

Genul acesta de carte este ca un dans în trei, pe care în cea mai mare parte a timpului îl conduce întrebătorul (cuvânt care capătă conotaţii profund creative dacă ne gândim la sensul pe care i l-a dat Gellu Naum într-o carte pe care chiar aşa a intitulat-o). Sigur, el face schimb cu partenerul şi, împreună, îl conduc pe cititor. Dar aceasta presupune un îndelung antrenament mai ales din partea celui dintâi, fiindcă trebuie, pe de o parte, să extragă punctele cele mai tari din operă şi să ceară să fie puse într-un nou unghi, deci într-o lumină nou, iar pe de altă parte, să surprindă. Poate cel mai relevant exemplu în acest sens îl constituie o întrebare adresată lui Etgar Keret: „De unde vin precizia, claritatea propoziţiilor, a literaturii dumneavoastră? Matematica şi astmul au ceva de-a face cu asta?”. Alăturarea celor două aspecte biografice nu numai că nu-l irită în vreun fel pe respondent, dar chiar îi provoacă un răspuns elaborat, calculat în cel mai plăcut sens, din care citez finalul: „În scris simt aceeaşi urgenţă ca un astmatic – am ceva important să comunic, îmi dau seama că energia şi timpul pe care le am sunt limitate şi încerc să găsesc structura propoziţiilor pe care le găsesc de obicei când am o criză de astm”.

Într-adevăr, Cristian Pătrăşconiu are gândirea unui jucător de şah, precum punctează Mircea Mihăieş pe coperta a patra a primului volum. Dar dialogurile nu sunt decât în foarte mică măsură o înfruntare. Mai degrabă, aş zice, este o demonstraţie de şah artistic, disciplină care există şi constă în crearea unor probleme frumoase şi propunerea lor spre rezolvări elegante.

Autorul este îndemnat să-şi fie el însuşi lector, să-şi înţeleagă intenţiile, să rezolve unele probleme pe care le-a creat sau pe altele derivate din cele dintâi. În această ordine de idei, interviurile ne pun în faţa unui contract de lectură în baza unui pact biografic şi autoreferenţial foarte puţin discutat din punct de vedere teoretic, în comparaţie cu jurnalele şi corespondenţa, de pildă. Sigur, cele din urmă sunt altceva, şi solicită ceea ce am putea numi o lectură voaioristă, ceea ce implică, de fapt, mai multe filtre şi substraturi ficţionale.

Interviul meu preferat este de departe cel cu António Lobo Antunes, pe care, iniţial, l-am resimţit distant, rece, chiar ostil. Presupun că aceeaşi impresie l-a încercat şi pe Cristian Pătrăşconiu. Însă am constatat că era vorba despre cu totul şi cu totul altceva. Marele romancier distinge clar între scris, mediul său natural, şi orice alt fel de exprimare, de prezenţă: „Mie nu îmi place să spun poveşti. Nu am un talent special să fac aşa ceva. Poveştile le spun mamele copiilor. Eu scriu, pur şi simplu scriu. Nu poveşti. Scriu – atât!”. Când înţelege acest lucru, conlocutorul tatonează resorturile de adâncime ale acestui mod de exprimare şi situare în lume. Revine extrem de des în răspunsurile lui Antunes afirmaţia că el nu face decât să scrie: „Pentru că eu scriu. Nu sunt, nu mă consider un intelectual, sunt doar un scriitor. Sunt doar un scriitor care-şi pune întrebări sieşi”. Apogeul îl constituie fragmentul care dă şi titlul conversaţiei. „Literatura este despre «sânge» sau despre «suflet»?”, vine întrebarea menită să îl scoată din predispoziţia abstractizantă. Iar răspunsul este: „E despre a scrie. Ceea ce mă interesează pe mine este să scriu. Când scriu, găsesc şi «sânge», şi «suflet». Scriu pentru efortul de a scrie şi pentru bucuria de a scrie. Scriu pentru acele momente când mâna care scrie este fericită. Din păcate, sunt aşa de puţine momentele când mâna care scrie este fericită. Ca să ajungi acolo, trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti, să tot munceşti”. Se ghiceşte o teamă a romancierului de a fi scos din zona sa de confort, în care prin scris generează tot ce trebuie să comunice, generează sens.

La cea de-a doua Masă a plăcerii suntem invitaţi să participăm alături de: Michael Ignatief, Anna Machin, Guzel Iahina, Lou Marinoff, Zeruya Shalev, Andrea Bajani, Vesna Goldsworthy. Pătrăşconiu o consideră o carte mai legată: „cele şapte discuţii au o vecinătate mai strânsă, unele în raport cu altele, decât interviurile care au compus volumul precedent. Să spunem aşa despre orizontul tematic de aici, simplificând mult, dar neieşind din perimetrul adevărului: iubire-prietenie-solidaritate-compasiune”. Sunt dimensiunile existenţiale care traversează întreaga carte, bine sintetizate în titlurile decupate din răspunsuri: „Iubirea – ca o cutie a Pandorei” (Anna Machin), „Singuri decidem ce facem cu iubirea – dacă o transformăm sau nu în lanţuri faţă de persoana iubită” (Guzel Iahina), „Casele cuvintelor noastre sunt cele mai puternice” (Andrea Bajani). Aşadar, în volumul al doilea, întrebările sunt concentrate pe relaţie, pe convieţuire, pe comuniune şi mai puţin pe procesualitatea actului cultural, care, evident, nu lipseşte.

Cristian Pătrăşconiu reuşeşte prin aceste dialoguri să ne aducă împreună cu mari scriitori, să configureze o comuniune de idei.