În democraţia ateniană, „parresía” era considerată un drept fundamental al cetăţeanului, vital pentru participarea la viaţa Agorei – centrul vieţii politice şi sociale. Aceasta permitea cetăţenilor să-şi exprime opiniile în mod liber, să critice conducerea şi să contribuie la deliberările publice. Etimologic, acest termen provine dintr-un cuvânt din limba greacă veche care îmbină conceptul de „totalitate” cu cel de „discurs” sau „exprimare”, cu sensul de „vorbire completă”, „francheţe absolută”, sau „libertatea de a spune totul”, într-un mod neîngrădit de teamă sau de reticenţă. În antichitatea greco-romană, „parresía” garanta rolul central al dialogului şi al dezbaterii în viaţa politică. În „Oraţia funerară”, atribuită lui Pericle şi relatată de Tucidide în Istoria războiului peloponesiac, se evidenţiază valorile democraţiei ateniene, inclusiv libertatea de exprimare şi dreptul cetăţenilor de a critica guvernul. Înţelegerea sensului concret al „parresíei” are legătură directă cu practicile discursive ale lumii greceşti şi oferă perspectivă asupra modului în care au fost înţelese şi valorizate conceptele de libertate, responsabilitate şi curaj moral într-o epocă fondatoare pentru civilizaţia occidentală.

În cercetările sale, Michel Foucault a explorat „parresía” punând accent pe relaţia dintre vorbirea liberă şi democraţie, dar şi pe paradoxul reprezentat de această practică: pe de o parte, libertatea de exprimare constituie fundamentul democraţiei, în timp ce pe de altă parte, poate să o erodeze prin critica adusă însăşi structurii democratice. „Parresía” înfăţişează un tablou complex al interacţiunilor dintre putere, adevăr şi subiectivitatea şi evidenţiază modul în care discursul sincer şi deschis poate juca un rol crucial în modelarea relaţiilor sociale şi politice. Această formă de exprimare este identificabilă în lucrările lui Euripide, întâlnindu-se în întreaga lume literară greacă precreştină. Foucault distinge două tipuri de „parresía”: una peiorativă, asemănătoare bârfei, care implică exprimarea oricărui gând fără discernământ, şi o formă pozitivă, în care vorbitorul („parresiastes”) spune adevărul bazându-se pe ceea ce crede, fără a ascunde sau a învălui ideile într-o retorică laborios construită. Prin metoda sa maieutică, Socrate a utilizat dialogul ca formă de explorare a adevărului, provocând interlocutorii să reflecteze critic asupra propriilor convingeri. Curajul lui Socrate de a-şi exprima convingerile în faţa puterii, culminând cu procesul şi condamnarea sa la moarte, ilustrează „parresía” ca o manifestare a integrităţii şi a angajamentului faţă de adevăr. Stoicii, de exemplu, recurg la „parresía” nu doar în contextul relaţiilor politice, ci şi în sfera eticii personale, promovând o practică a sincerităţii şi a autocriticii ca mijloc de autoperfecţionare. În epistolele sale, Seneca valorizează „parresía” în relaţia mentor-elev, atunci când pune accent pe sinceritatea dialogului care contribuie la dobândirea virtuţii. Seneca recurge la „parresía” pentru a oferi sfaturi, critici şi reflecţii personale prietenului său Lucilius. Această corespondenţă reflectă utilizarea „parresíei” în contextul mentoratului şi dezvoltării personale, subliniind importanţa sincerităţii. În tradiţia socratic-platonică, „parresía” este opusă retoricii, marcând o preferinţă pentru dialogul bazat pe întrebări şi răspunsuri ca tehnică esenţială în jocul „parresiastic”. Plutarh propune două criterii principale pentru recunoaşterea unui „parresiastes” autentic: în primul rând deplina concordanţă dintre cuvinte şi comportament, apoi stabilitatea în exprimarea opiniilor. Aceste criterii subliniază necesitatea integrităţii şi consecvenţei în practicarea „parresíei”, sugerând că un „parresiastes” veritabil este acela care îşi trăieşte valorile.

În cadrul Imperiului Roman, „parresía” capătă conotaţii noi, reflectând tensiunile dintre libertatea de exprimare şi autoritarismul imperial. Figuri precum Cato cel Tânăr demonstrează utilizarea „parresíei” ca formă de rezistenţă politică, atunci când îndrăzneşte să critice deschis politica lui Iulius Cezar şi, ulterior, a lui Octavian Augustus, într-un act de curaj care subliniază valoarea supremă a libertăţii individuale şi politice. În sistemul judiciar atenian, „parresía” permitea acuzaţilor şi acuzatorilor să-şi exprime liber cazurile în faţa judecătorilor şi a juraţilor, asigurând transparenţa proceselor şi încurajând un sistem de justiţie bazat pe argumentaţie raţională şi echitate, în contrast cu sistemele bazate pe statutul social sau pe puterea politică. Folosirea conceptului de „parresía” în etica epicuriană marchează o evoluţie remarcabilă a acestuia dintr-o caracteristică a vieţii politice şi publice într-un instrument vital al introspecţiei. În timp ce în contextul atenian „parresía” era esenţială pentru funcţionarea democraţiei, în filosofia stoică ea devine centrală pentru cultivarea virtuţii şi a bunăstării personale.

Un exemplu emblematic al practicii „parresíei” este relatat în dialogul dintre Diogene din Sinope şi Alexandru cel Mare. Întâlnirea lor istorică evidenţiază contrastul dintre puterea imperială şi libertatea filosofică. Atunci când Alexandru îl întreabă pe Diogene ce îşi doreşte, spunându-i că îi poate oferi orice, celebrul răspuns al filosofului, „Dă-te din lumina soarelui”, subliniază deplina libertate a filosofului şi reprezintă şi o manifestare directă a „parresíei”. În ciuda statutului său imperial, Alexandru este pus într-o poziţie de egalitate cu Diogene care ilustrează puterea intrinsecă a libertăţii de exprimare. Francheţea şi curajul său de a spune adevărul chiar şi în faţa puternicilor vremii sunt o dovadă de sinceritate absolută şi de indiferenţă faţă de consecinţele sociale sau politice, marcând refuzul de a permite ca valori exterioare – cum ar fi puterea sau bogăţia – să definească principiile unui om. Profesorul Marcus Reis Pinheiro a explorat cu minuţiozitate dinamica interacţiunii dintre nómos şi phýsis în cadrul filosofiei cinice, dinamică ilustrată preponderent prin figura emblematică a lui Diogene din Sinope. Această tensiune între legile şi convenţiile sociale (nómos) şi esenţa pură a existenţei (phýsis) constituie fundamentul pe care se clădeşte practica cinică bazată în special pe áskesis, pe „parresía” şi pe anaídeia. Parresía (libertatea de exprimare) şi anaídeia (neruşinarea) sunt înţelese ca manifestări cruciale ale acestei practici, oferind o fereastră de înţelegere către esenţa filosofiei cinice. Rezistenţa faţă de nómos şi apelul la phýsis, la întoarcerea la starea naturală, constituie nucleul provocării cinice. Această abordare caută să demonteze structurile false care îndepărtează fiinţa umană de esenţa sa cea mai naturală. Cinicul întruchipează, aşadar, rezistenţa vie împotriva artificialităţii culturii umane, folosindu-şi propria fiinţă ca teren de luptă pentru această contestare. În acest context, „parresía” capătă o dublă dimensiune: una externă, care se manifestă prin curajul de a înfrunta puterea şi convenţiile sociale, şi una internă, care cere o onestitate totală faţă de sine, un angajament de neclintit de a trăi în conformitate cu propriile principii. Anaídeia, pe de altă parte, reflectă refuzul cinic de a se conforma aşteptărilor sociale în materie de decenţă şi comportament, întreprinzând acţiuni care sfidează în mod deschis aceste norme – de la satisfacerea nevoilor corporale în public până la aderarea la o viaţă de sărăcie cruntă şi de detaşare materială.

În literatura noutestamentară, „parresía” descrie modul în care apostolii şi primii creştini îşi exprimau credinţa în Iisus Hristos cu o francheţe remarcabilă, în ciuda pericolelor şi persecuţiilor pe care le întâmpinau. Actele Apostolilor şi epistolele pauline oferă numeroase exemple de utilizare a „parresíei” în acest sens, marcând o ruptură faţă de teama şi de reticenţa caracteristice dialogului cu puterea politică şi religioasă a timpului. În spiritualitatea creştină, „parresía” ilustrează curajul de a mărturisi credinţa în Hristos, evidenţiind o trăsătură distinctivă a identităţii creştine timpurii şi jucând un rol esenţial în răspândirea creştinismului în lumea mediteraneană şi în stabilirea fundamentelor teologice ale noii religii. Aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale, practica „parresíei” este indisolubil legată de convertirea inimii şi de transformarea vieţii, o expresie a libertăţii creştine în faţa constrângerilor lumii şi a temerilor interioare. Credinţa exprimată cu „parresía” nu este doar o declaraţie doctrinară, ci o reafirmare a apartenenţei la o comunitate a adevărului, o comunitate care îşi trăieşte vocaţia în lumina Evangheliei.

Reconsiderarea acestui concept specific antichităţii greco-romane ne invită să reflectăm asupra importanţei dialogului deschis, al criticilor constructive şi al angajamentului faţă de adevăr în cadrul societăţii actuale. Practica „parresíei” ca mijloc de contestare a puterii şi de afirmare a adevărului oferă un model de curaj intelectual şi moral foarte relevant pentru dezbaterile publice, pentru relaţiile interpersonale şi pentru explorările filosofice ale adevărului. În epoca modernă, „parresía” îşi găseşte rezonanţe în momentele de profundă schimbare socială şi politică în care actele de vorbire curajoasă catalizează multe reforme. De exemplu, discursurile lui Martin Luther King Jr., care a contestat segregarea rasială şi injustiţia din Statele Unite, demonstrează felul în care „parresía” poate funcţiona ca un puternic instrument de schimbare socială. Prin vorbirea deschisă şi neînfricată în faţa autorităţii şi a puterii instituţionale, King a mobilizat mişcări sociale şi a inspirat legislaţia care a promovat egalitatea şi drepturile civile. Această perspectivă critică asupra relaţiei dintre limbaj şi putere, prin practica „parresíei”, oferă o abordare inovatoare a modului în care indivizii se pot raporta la structurile de autoritate şi la convenţiile sociale. Prin „parresía”, individul îşi asumă un risc, exprimând adevăruri care pot destabiliza sau contesta ordinea socială existentă, dar, în acelaşi timp, demonstrează un angajament profund faţă de autenticitate şi integritate morală. În esenţă, „parresía” reprezintă o formă de rezistenţă şi de emancipare de sub jugul convenţiilor sociale, invitând la o reconsiderare a valorilor care guvernează societatea.