Nu mă feresc de cuvântul senzaţional. Sensul său de bază rămâne pozitiv, chiar dacă a ajuns să fie perceput aiurea, din cauza abuzurilor mediatice. Senzaţional e de bine!

Dacă ar fi să găsesc ceva în comun celor două cărţi despre care voi vorbi, dincolo de comunismul românesc, acel ceva este filmul. Războiul civil din Spania (1936-1939) a făcut obiectul sau a fost cadrul acţiunii foarte multor filme, încă din timpul desfăşurării sale. Cartea despre românii care au participat ca voluntari în acel conflict, de partea republicanilor, este şi ea scenarizabilă. Oferă material pentru un lung serial, cu o armată de personaje şi cu un păienjeniş de fire narative.

Autorul, Mihai Burcea, este unul dintre cei câţiva chiţibuşari ai istoriei, la care e bine să apelezi pentru tot felul de informaţii sau idei. Nu are cum să nu-ţi fie de folos. Dovadă stau mulţii istorici, români şi străini, care, în cărţile lor, îi mulţumesc. Problema chiţibuşarilor este însă că, de cele mai multe ori, ei nu reuşesc să construiască, să pună cărămidă pe cărămidă, să ducă la bun sfârşit proiecte de anvergură. În acest caz, avem de-a face cu o realizare uriaşă, solidă şi de mare fineţe în detalii.

În istoriografie, se aminteşte mult mai adesea de prezenţa în Spania, în tabăra franchistă, a celor câţiva legionari. E, cumva, o reuşită a acestora, care şi-au gândit deplasarea propagandistic şi, oricât ar suna de cinic, au avut şansa de a pierde în luptă cel puţin un sfert (depinde dacă ne raportăm la şapte sau la opt), ajungând cu propaganda la cote nesperate. Comuniştii români – le spun aşa – mult mai numeroşi, 378, potrivit lui Mihai Burcea, chiar dacă reprezentau „unul dintre cele mai mici efective europene, alături de bulgari, estonieni şi ciprioţi” (p. 318). Prezenţei fizice i s-a adăugat şi cea simbolică, prin faptul că unele unităţi din Brigăzile Internaţionale purtau nume româneşti, ca „Ana Pauker” sau „Gheorghiu-Dej” (cei doi fiind în închisorile româneşti, pe tot parcursul luptelor). Interbrigadiştii români au fost ceea ce se poate numi nişte true believers, nişte fanatici care au ales să lupte „pentru o iluzie”, după cum o arată mărturiile târzii ale supravieţuitorilor. Să notăm doar că, în 1999, „cel mai longeviv dintre interbrigadiştii români”, Andrei Micu, încă mai credea în „edificarea socialismului”, animat de exemplele din China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba (p. 602).

De ce acest subiect atât de spectaculos a rămas marginal în istoriografia românească, de ce „saga luptătorilor români din Brigăzile Internaţionale” e cvasi-necunoscută, ei fiind „aproape absenţi în conştiinţa publică” (p. 21)? Cred că putem găsi mai multe explicaţii istorice: relativ slaba vizibilitate (în raport cu legionarii) în epocă – mai ales din cauza ostilităţii autorităţilor; raportarea sinuoasă, ambiguă, uneori reţinută, dacă nu chiar temătoare, a puterii comuniste faţă de această bucată de trecut – ca dovadă şi slaba reflectare cinematografică la noi (notabil fiind doar „episodul spaniol”, nr. 25, din celebrul serial Lumini şi umbre, analizat de autor), chiar în comparaţie cu alte state estice, ca URSS şi RDG; după 1989, atitudinea de dezinteres, minimalizare, dispreţ faţă de istoria mişcării comuniste ilegale.

Toate acestea, nu doar prezenţa efectivă pe front, fac obiectul cărţii lui Mihai Burcea. De aceea, subtitlul este modest. Urmărind biografiile voluntarilor dinainte de plecarea lor, participarea la conflict, mai apoi implicarea în Rezistenţa franceză (altă mare temă cinematografică) sau refugiul în URSS, revenirea în ţară şi parcursul lor pe întreaga durată a regimului comunist, lucrarea are o acoperire mult mai largă în istoria interbelicului târziu şi a postbelicului românesc, fără însă a da vreodată senzaţia de divagaţie.

Meticulos, mereu dubitativ în ceea ce priveşte sursele, intuitiv, dar nespeculativ şi neexaltat, Mihai Burcea a reuşit o cartea grea, la propriu şi la figurat. Va avea, cu siguranţă, impact în comunitatea istoriografică, ca o contribuţie peste care nu se poate trece. Sigur, asta nu înseamnă că nu se pot adăuga lucruri pe margine – chiar autorul semnalează, cu modestie, la final, câteva „teme importante” lăsate deoparte (p. 610). Deşi scrisă foarte curgător, mi-e greu să cred însă că, în această formă, va putea ajunge la un public mai larg. Sper că se vor găsi şi soluţii de popularizare.

Vă las să aflaţi singuri cine a fost Enric Marco, dar trebuie să vă spun că Dorel a fost Teodor Zamfir. Dacă această carte ar fi apărut înaintea faimoaselor reclame, cred că dorelul ar fi însemnat altceva. Acum, e sărac cu duhul, dar sănătos la cap. Dacă l-ar fi avut ca prototip pe Zamfir, ar fi fost exact invers.

Îl ştim din filmul Chuck Norris vs. Communism (Ilinca Călugăreanu, 2015). E omul din spatele afacerii cu casete video din România anilor ’80 (şi ’90, dar nu mai era acelaşi lucru). Era, dacă vreţi, patronul vocii Irina-Margareta Nistor – pe care nu pricep cum o putea percepe ca „răguşită”. De când am văzut filmul, şi eu, ca şi el, dar din motive diferite, am fost nemulţumit de modul în care a fost prezentat. Lui i s-a părut că apărea prea slab, mie, că apărea prea fad.

Noroc că domnii Liviu Tofan şi Stejărel Olaru – care au la activ investigaţii istorice remarcabile şi dovedesc mereu un bun simţ al subiectului – au intuit că personajul e mult mai complex şi au început să îl cerceteze. L-au căutat, l-au intervievat. Poate n-au reuşit să scoată foarte mult de la el, în mod direct, dar chiar modul său de a se eschiva şi de a manipula e relevant. Spune multe, dacă e coroborat cu alte surse.

Evident, înainte de a-l aborda, autorii l-au căutat la CNSAS scoţând la iveală o biografie senzaţională – nu fac spoiler. Aici, se cuvine să remarcăm modul diplomatic în care cei doi au ajuns la o concluzie. Cercetând filă cu filă, număr cu număr, au arătat că dosarul a fost mătrăşit, că au dispărut exact documentele din perioada afacerii cu casete video (cifra de afaceri e incredibilă), că ofiţerul care l-a închis e, cu alt nume, acelaşi care l-a deschis şi care a fost mereu un susţinător al lui Zamfir (alături de sinistru-folcloricul miliţian Tudor Stănică). E clar că existau „destule persoane interesate să-şi şteargă urmele” (p. 114). Unde, mai precis, lucrau ele – e contraintuitiv – vă las să aflaţi. Dubios e şi faptul că nu a existat sau nu s-a păstrat „un dosar de problemă despre fenomenul video”. Pe bună dreptate, „acest fapt ar fi fost posibil doar dacă Securitatea s-ar fi uitat cu încăpăţânare în altă parte. Sau pur şi simplu ar fi închis ochii” (pp. 112-113).

Până la urmă, însuşi Zamfir a recunoscut patronajul Securităţii. Întrebat dacă ar fi putut face atât de mult fără ea, a răspuns: „Nu. Sub nicio formă. Chiar cu toate blaturile cu miliţia, cu vama, cu tot, fără sprijinul din plin al Securităţii, nu” (p. 116). Autorii tind să creadă că mărturisirea „i-a scăpat fără să vrea” (p. 117). Nu aş paria – având în minte modul lui ambiguu de a se raporta la instituţie, dorinţa mărturisită de a fi „în rând cu lumea” (p. 33), plăcerea de a se prezenta „colonelul Zamfir”, deşi n-avea grad. Exhibarea calităţii de securist mi se pare un pattern al trepăduşilor Securităţii. Dorel a fost mult mai mult, dar, probabil, uneori, s-a simţit (luat drept) trepăduş.

N-am putut să nu mă gândesc şi la altceva. În text sunt intercalate transcrieri din agendele doamnei Irina Nistor, cu listele de filme traduse în anii 1985-1989. Sub influenţa unei capodopere mai târzii, A Beautiful Mind (Ron Howard, 2001), mă întreb dacă a existat un algoritm al difuzării în România a filmelor, dacă se pot corela în vreun fel titlurile/ genurile/ subiectele cu realităţi/ deziderate din anumite momente/ perioade.

Dorel şi-a continuat activitatea câţiva ani după 1989. Apoi, a devenit patron de club, iar autorii noştri l-au găsit, în februarie 2020, trăind ca un fel de Mr. Havisham, în clubul dezafectat. A murit, în martie 2021, de coronavirusul căruia îi negase existenţa, deşi, în general, era ipohondru, după spusele Irinei Nistor. Urmează o scenă finală incredibil de lăcrimoasă.

Dacă din A fost ca-n filme se va face un film, va fi mult mai tare decât Secretul lui Bachus (Geo Saizescu, 1984)!