Era prin 1986, primăvara. Distrugerea cartierelor vechi din Bucureşti producea, pe lângă drame şi furie, o mare cantitate de obiecte inutile, socotite vechituri. Aruncate la gunoi şi recuperate de cetăţeni cu intuiţie comercială, se vindeau ca mărfuri de mâna a doua în târgul situat undeva pe Calea Rahovei, aproape de Ferentari. Buhul că acolo se găseşte ce vrei şi ce nu vrei ajunsese şi în oraşul Găeşti, unde îmi ridicasem „vila” în pofida sfaturilor prieteneşti ale unui fost consătean, căpătuit propagandist de partid la judeţ, care mă trăgea de mânecă şoptindu-mi confidenţial: „Tovarăşul Ceauşescu va demola cartierul ăsta, e sigur!”. L-am privit cu milă şi l-am şters de pe lista cunoscuţilor. A fost o ciocnire de mentalităţi, nu de civilizaţii. Ciocnirea s-a petrecut când am ajuns prima dată în talciocul bucureştean, împreună cu Vasile, un coleg de serviciu, pasionat motociclist până la moartea de-o banală ciroză. Călărea o motocicletă Jawa 350, culoare albastru-cobalt, dotată cu portbagaj. O conducea îmbrăcat în costum din piele, ca un personaj din filmele steam-punk, ce tocmai intraseră în circuitul videotecilor semiclandestine. Purtând nişte haine mai groase (sigur nu din piele!), m-am ţinut pe locul din spate, reuşind să păstrez între noi discul achiziţionat din talcioc. Fiindcă de unul avusesem bani: 100 lei.

La vederea obiectelor de vânzare am fost şocat. Erau parcă semnele altei civilizaţii. Tentat să cumpăr orice fleac, m-am limitat la cărţi publicate între cele două războaie mondiale. Nu se mai reeditau ori apăreau croşetate de cenzură. E imposibil să regăsesc în rafturi ce-am luat. Ştiu precis că am ratat un exemplar original, din 1899, al volumului Istoria Bucurescilor – G.I. Ionnescu-Gion. Negustorul cerea 1000 lei. N-aveam. M-am învârtit în jurul lui până l-a lăsat la 800. Nici pe ăia nu-i puteam strânge, Vasile şi cu mine. Regretul cu gust de migdală amară m-a urmărit până deunăzi, când am dat peste ediţia anastatică de la editura Tehnopress, 2003. Şi pe asta o ratasem acum două decenii! Lectura însă nu mai are farmec, nu ştiu de ce.

Aceeaşi senzaţie mă vizitează când reascult albumul Combat Rock, din 1982, al trupei The Clash. E discul negociat îndelung cu un student bărbos, care distribuia marfă iugoslavă, procurată intermediat din Ociko timişorean. Şi vinilul era Made in Yugoslavia, probabil la Belgrad sau Zagreb (unde a concertat şi Frank Zappa în 1975). Ce cunoşteam atunci despre The Clash? Doar că dăduseră vreo două hituri, fredonate şi la noi, inclusiv de mine: Should I Stay or Should I Go şi Rock The Casbah. Înainte să ajungă fundal sonor la reclama pentru blugii Levi’s, Should I Stay... demonstrase fără dubiu că poporul adoră cântecele scrise pentru (sau ca) distracţie, prostioare cu versuri aproape stupide care nu spun cine ştie ce chestii deştepte. Muzica rock e plină de asemenea hituri. Cui îi pasă? Lumea vrea să petreacă, nu să muncească sau să lupte pentru drepturi, cum solicită prima piesă de pe disc, Know Your Rights. Aceasta încerca să menţină vie atitudinea punkerilor: bătăioasă, de stânga, anti-establishment şi antirasistă (a se vedea filmul Rude Boy, din 1980). Succesul discului vine mai degrabă din eclectism. Prezenţa poetului Allen Ginsberg ca vocalist de background subliniază ideea că trupa care provocase destule scandaluri în Regatul Unit (dar abia reuşise să zgârie sensibilitatea publicului american) se afla dinaintea disoluţiei, în pofida contractului gras cu CBS. Indiferentă şi trecătoare, gloria căuta alte paturi. Keith Richards enunţa sec: „Punkerii n-au stamină!”

Nu ştiam nimic din toate astea când mă bucuram de sunetul vinilului pe un pick-up Sdelano b CCCP. Habar n-aveam că tinerii occidentali defavorizaţi admirau Brigade Rosse şi purtau tricouri belicoase, cu figura lui Marx ori Che Guevara, să şocheze burghezia. Puştanii credeau, pe drept, că Frontul Naţional Englez e partid nazist, deoarece proclama supremaţia albilor, însă problema lor era sărăcia, iar victimele şomajului şi ale progresului tehnologic picau uşor pradă demagogilor şi extremiştilor. Ca şi azi, în statele democratice, bogate sau nu. Demagogii nu se sfiesc să anunţe un viitor de aur, iluzoriu ca orice promisiune electorală. Cine le devoalează minciunile, are parte de toate imprecaţiile pegrei, stimulate de mentorii idiocraţiei (nu ideocraţiei!), drapaţi în mântuitori ai naţiunilor pesemne mari.

Mi-am trăit adolescenţa simultan cu punkerii. Dar în vreme ce superficialii vestici păreau gata să instaureze comunismul, fără să-i cunoască „binefacerile”, noi, esticii (generic vorbind), voiam să trăim „ca-n Texas” – metaforă pentru viaţa liberă, îmbelşugată. Oare toţi credeam că „politica e căcat”? Făceam parte din aceeaşi civilizaţie? Presupun că nu. Ei aveau şi dreptul, şi curajul să-şi asume cu voce tare durerile sau inepţiile. La noi, drepturile erau garantate doar pe hârtie. Hârtia Constituţiei. Iar cine credea altfel, lua o palmă peste bot!