Ion Mureşan şi drama creaţiei

Încadrări critice şi definiri estetice

Ion Mureşan, reprezentant de seamă al generaţiei ’80, a fost considerat, încă de la debutul din 1981, cu volumul Cartea de iarnă, un poet vizionar, din stirpea lui Arthur Rimbaud, dar şi un neoexpresionist, cu influenţe din Georg Trakl.

Georgeta Moarcăs, în Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană, o cercetare sistematică a expresionismelor de după expresionism sau o încercare de definire a unui expresionism tipologic, inventariază opiniile critice despre începutul poetic al lui Ion Mureşan. Astfel, ea observă că „sensibilitatea poetului a fost unanim interpretată ca fiind o moştenire rimbaldiană” (Moarcăs 2011: 95) de către Nicolae Manolescu, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Perian, deşi Manolescu identifica şi un expresionism timpuriu în partea a treia a Cărţii de iarnă, vizibil în „crearea şi descrierea unei atmosfere", în „fragmentele de viziuni, prezenţa obsedantă a unor sintagme, o anumită simbolistică a culorilor (albastru, negru, alb, roşu), dar mai ales ipostazele poetice", care „mărturisesc un împrumut cert, dar încă neasumat din creaţia trakliană” (Moarcăs 2011: 95). Tot într-o cronică de întâmpinare a Cărţii de iarnă, reluată în Scriitori români de azi, Eugen Simion apropia limbajul poeziei lui Ion Mureşan de estetica expresionistă: „De la poeţii expresionişti a deprins Ion Mureşan, nu mai încape îndoială, acest limbaj aluziv, parabolic, deschis spre marile simboluri nedeterminate" (Simion 2020: 633). Exegeta neoexpresionismului contemporan subliniază însă că, odată cu apariţia celui de-al doilea volum, Poemul care nu poate fi înţeles (1993), accentele încadrării critice s-au schimbat. Laurenţiu Ulici scria despre „acuitatea expresionistă a compoziţiei" (Ulici 1993: 2), atât la nivel de viziune, cât şi de limbaj, iar Al. Cistelecan, pentru care Ion Mureşan este cel mai mare poet al generaţiei optzeciste, îl aşeza definitiv în ograda expresionismului: „Premisele expresionismului său sunt puse odată pentru totdeauna: un angajament disperat în rostirea versului, o responsabilitate de mărturie definitivă a poeziei şi o imaginaţie violentă, care vorbeşte îndată în limba ardentă a viziunii" (Cistelecan 2004: 149). Moarcăs merge pe mâna critică a lui Cistelecan, aducând în plus argumentul „eului scindat" de tip expresionist, iar nu dedublat, ca la Rimbaud (Moarcăs 2011: 108), poetizat în autoportrete macabre sau în experienţe ale „lumii ca limb" (Moarcăs 2011: 119).

Ion Bogdan Lefter, care găseşte trei direcţii principale în poezia generaţiei ’80 („a volubililor prozaizanţi, alta a conceptualilor şi cea de-a treia a orgolioşilor moralişti"), îl încadrează pe Ion Mureşan în categoria orgolioşilor moralişti (alături de Petru Romoşan, Nichita Danilov, Matei Vişniec, Mariana Marin, Elena Ştefoi, Ioan Morar, Lucian Vasiliu), aceştia producând o poezie „deschisă marilor categorii filozofice şi etice, transcriere a obsesiilor fiinţei aflate faţă în faţă cu sine şi cu lumea, necruţătoare în judecăţile de existenţă pe care le face şi orgolioasă în retorica ei" (Lefter 2005: 135). De altfel, şi Radu G. Ţeposu aprecia că „Întreg vizionarismul lui Ion Mureşan are un sens moral şi metafizic" (Ţeposu, 2006: 132).

Dincolo de situarea într-o paradigmă poetică precisă, toţi criticii au observat în scrisul lui Ion Mureşan ceea ce sare de la început în ochi: vocaţia metafizic-vizionară, ipostaza poetului damnat, „posedat", pentru care poezia este, deopotrivă, o binecuvântare şi un blestem, o povară ontologică, o demonie, postura sacerdotală, de iniţiat în misterele universului, orfismul, rostirea oraculară, histrionismul grotesc şi parodic.

Izgonirea din poezie – un poem subversiv

În Addenda Cărţii de iarnă, volumul de debut din 1981, Ion Mureşan introduce un lung poem intitulat Izgonirea din poezie (scrisorile către Constantin). Acesta este, deopotrivă, o artă poetică a unui autor original al generaţiei optzeciste, cât şi o mărturie poetică a unei crize.

De ce limbajul a devenit ceva obscur şi imund? „ – Ay, propoziţii, propoziţii, întunecate smârcuri în capul omului!" (Mureşan 2013: 45). La ce vremuri se referă când spune că „sunt vremuri în care ochii şi ciuma/ aduc aceleaşi foloase" (Mureşan 2013: 45-46)? În plus, „când toate se pot spune cu voce tare/ nimeni nu-şi mai alege cuvintele!" (Mureşan 2013: 46). Înseamnă că travaliul alegerii cuvintelor sugerează vremuri în care nu toate se pot spune cu voce tare. Şi de ce pentru a exprima realitatea (care realitate?), este evocat „Democrit materialistul cel care şi-a scos ochii/ pentru a nu-l stânjeni în cercetările sale făcute cu ochii minţii" (Mureşan 2013: 45)? De ce poetul îşi pierde capacitatea exprimării fluente şi limpezi, iar teama îi cuprinde inima? De ce limbajul său ajunge o bolboroseală incoerentă, oraculară de Pythie?

„Apoi degetul inspiraţiei apasă pe limbă şi mă face gângav/ încât abia reuşesc să mă strecor prin pâcla alburie/ mirosind a drojdie, întinsă între martir şi erou,/ iar inima se sfâşie în cutia pieptului prinsă între tot felul de tremuriciuri/ ca un pântece femeiesc la senină vreme de pubertate/ şi nu mai aud decât gâlgâitul de conductă spartă al gurii mele/ şi grumazul cum flutură în urmă ca o mânecă goală/ pe când la capătul ei capul mi se lăţeşte asemeni unei palme/ pocnind pe luciul unei pietre" (Mureşan 2013: 46).

Dacă în prima secţiune a poemului tema era raportul dintre realitate şi poezie, în cea de-a doua secţiune, Mureşan problematizează adevărul, conştiinţa morală, disciplina, frica – în relaţie tot cu poezia. Tonul este de diatribă, sarcastic, într-o cascadă de întrebări retorice. „Cine-i nebun să ridice un monument adevărului/ în locul îngust dintre limba istoriei şi limba memoriei" (Mureşan 2013: 47)? De regulă, limbajul istoriei este limbajul oficial al Puterii, iar cel al memoriei, unul individual şi fragil. „Căci pentru câţi conştiinţa de sine nu-i o haină prea largă/ şi câţi nu o îmbracă doar în intimitatea nopţii ca pe o pijama?" (Mureşan 2013: 47). De ce conştiinţa este doar un bun intim, ascuns celorlalţi? De ce ar fi cineva „fericit că părul lui creşte din capul lui", iar disciplina rezidă într-o încremenire în proiect, în „ordinea rece a indiferenţei, raporturile îngheţate dintre lucruri" (Mureşan 2013: 47)? De ce strivirea unei muşte, o fiinţă măruntă, trezeşte stări de frică, iar „poezia refuză să mai intre în poem" (Mureşan 2013: 48)?

Până la urmă, despre ce fel de criză poetică e vorba şi care sunt cauzele ei? Criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, deşi apreciază la superlativ poemul, nu-şi duce prea departe supoziţiile, punând această criză pe seama limbajului poeziei, neputincios să exprime realitatea:

„Poemul este documentul liric extraordinar al neputinţei de a scrie. Cineva sau ceva îl izgoneşte pe Mureşan din poezie, care trăieşte, ca altădată Rimbaud, un sentiment de teribilă inutilitate. (…) Nu e numaidecât «dezgustul» rimbaldian de poezie, cât acea revoltă juvenilă, acea «primitivitate» deliberată care decurge din el. Izgonirea începe prin a invoca (fără patetism, doar cu o voce sigură, răspicată, cu care se afirmă adevărurile simple) refuzul realităţii de a se lăsa exprimată în poezie. (…) Limba poeziei este căinată ca neînstare să agaţe realul" (Manolescu 2008: 1328-1329).

Criticul optzecist Ion Bogdan Lefter lansează trei posibile interpretări ale poemului Izgonirea din poezie, pe care-l consideră o sinteză a temelor creaţiei lui Ion Mureşan:

„…o dezvoltare a dramei creaţiei, simţite ca tensiune insuportabilă între trăirea intensă, dramatică, şi imposibilitatea de a o comunica, mediator fiind tocmai capricioasa «inspiraţie», înţeleasă în sens platonic. Altă interpretare ar putea ieşi dintr-o lectură psihanalitică pornită de la un pasaj «memorialistic» (…). În sfârşit, o sugestie abia strecurată (…) poate indica un sens apropiat Înălţării la cer, poetul fiind aşteptat ca logos divin, pe linia misticii poeziei" (Lefter 2005: 358).

Ediţia a II-a a Cărţii de iarnă (din 2013) întăreşte ipoteza noastră despre intenţia unui poem subversiv la adresa regimului comunist. În „Cuvânt înapoi sau După 32 de ani", Ion Mureşan mărturiseşte că un fragment din partea a treia a Izgonirii din poezie a fost tăiat de Cenzură, în 1981, acesta fiind reintrodus acum cu litere italice:

„Iată, cele ce au fost colcăie de semnificaţii. Nu mai departe/ la 17 ani am avut ideea unui poem:/ statuia poetului sculptată într-o stâncă de pâine, spânzurată cu un ştreang/ de poarta unei fabrici; îndrăgostiţii scrijelesc cu briceagul pe pieptul poetului, de exemplu:/ GHIŢĂ + MONY = IUBIRE;/ Muncitorii ies de la lucru./ Cu mâini dibace rup braţele, picioarele, smulg capul poetului./ Le pun în genţile lor./ Acasă nevasta şi copiii se bucură, cranţ, cranţ fac dinţii lor, cranţ, cranţ./ În zilele în care muncitorii şi îndrăgostiţii nu găsesc statuia poetului spânzurată/ de poarta fabricii/ înjură, îşi manifestă nemulţumirea pentru acest fapt" (Mureşan 2013: 49).

Statuia poetului spânzurat şi sfâşiat ar putea trimite la uciderea publică simbolică a unor poeţi indezirabili pentru regimul comunist, etichetaţi ca „idealişti" sau „reacţionari", interzişi, puşi la index ori chiar condamnaţi la închisoare. Faptul că muncitorii, clasa aşa-zis privilegiată a aşa-zisei „democraţii populare", rup statuia de pâine s-o ducă familiei sugerează însă şi lipsa alimentelor de bază, sărăcia (pâinea se vindea pe cartelă). În plus, în cadrul „epocii de aur" a „socialismului triumfător", în fapt, o perioadă de penurie şi de ateism, imaginea aceasta poetică poate să transmită, metonimic şi metaforic, ideea că poezia ţine loc de pâine şi de cuminecătură. Analogia cu mitul christic al euharistiei (episodul biblic al Cinei celei de taină) îl transformă pe poet într-un martir (dacă spunea ceea ce era blamabil în tirania comunistă, se putea trezi şi martir la propriu). Calvarul lui pe Golgota creaţiei nu oferea o mântuire creştină, dar reprezenta, totuşi, o salvare în imediat. Dacă adevărul nu avea cum să fie rostit fără represalii (doar oblic, metaforic-obscur), măcar emoţia estetică a poeziei prilejuia o hrană spirituală şi o scurtă evaziune din realitatea inconfortabilă.

Tabloul dezmembrării statuii de pâine a poetului îşi mai află referinţe cultural-livreşti atât în mitul grecesc atipic al lui Dionysos sfâşiat de Titani (Jeanmaire 1970: 382), cât şi în mitul lui Orfeu sfârtecat de menade, preotesele lui Dionysos. După Dumitru Chioaru, acest episod din structura mitului corespunde „avatarului modern/ simbolist" al poeziei orfice (Chioaru 2021: 12).

Nu era greu de observat că lirismul lui Ion Mureşan este unul de tip orfic, şi aproape toţi comentatorii săi au făcut-o. Interesantă este însă lectura lui Aurel Pantea, care vorbeşte despre „un satyr convertit la orfism sau un Orfeu satyric" şi „un Orfeu ce nu a mai ieşit din infern" (Pantea 2022). Dincolo de situaţia autobiografică a unui poet trăind într-un stat totalitarist, fără libertate deplină de creaţie şi de exprimare, mitemul sfârtecării lui Orfeu ridică drama creaţiei la un nivel simbolic universal. La noi, episodul sfârtecării se regăseşte, de asemenea, la doi poeţi majori ai lirismului orfic, din vârste istorice şi paradigme poetice diferite: Mihai Eminescu (un romantic întârziat, cu deschidere spre poezia modernă) şi Nichita Stănescu (un neomodernist, cu elemente postmoderniste). Sfâşierea orfică eminesciană este ilustrată memorabil în Scrisoarea IV. Orfeu sfârtecat şi nebun pierde ordinea apolinică, intră într-o fază progresiv-distructivă, dionisiacă, haotică, sterilă, glacială, neputincioasă:

„P-ici, pe colo mai răsare câte-o rază mai curată/ Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună./ Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…/ Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun! "(Eminescu 2014: 374-375).

La Nichita Stănescu, criza poetică apare în Elegia a zecea, organele sferei sunt sfârtecate, precum în Scrisoarea IV eminesciană, poetul folosind intertextul citaţional (uşor modificat): „Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul" (Stănescu 2013: 102). Atitudinea pendulează între suferinţă şi exhibarea ei orgolioasă: „Sunt bolnav. Mă doare o rană/ pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârşitul Sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă”. Eminescu avea capul „pustiit", noul Orfeu stănescian se vede, prin comparaţia cu sfârşitul Sfântului Ioan, decapitat. De aceea, poezia nu mai poate surprinde pitagoreica muzică a sferelor sau armonia cosmică, ci stridenţele lumii fenomenale, repliindu-se asupra ei înseşi şi asupra materialului lingvistic: „Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte" (Stănescu 2013: 102). Poetul trăieşte o dramă a lucidităţii, întrucât îşi conştientizează limitele cunoaşterii şi incompletitudinea limbajului. Aceasta generează şi o dramă a creaţiei, în fond, căci poezia nu mai poate acum exprima inefabilul, dar nu sfârşeşte în muţenie, ci în reflexivitate, intelectualizare şi abstractizare, în metapoezie.

După sfârtecarea statuii de pâine a poetului, Ion Mureşan devine un Orfeu care nu mai poate cânta, în partea a treia a Izgonirii din poezie, secându-i glasul. Situaţia se prezintă printr-o metaforă plasticizantă a ruinei şi părăsirii: „Mă plimb prin oraş cu pânze de păianjen în gură” (Mureşan 2013: 50). Iar în final, în partea a cincea a poemului, Orfeu ajunge la nebunie, ca şi „maestrul" eminescian: „La masa mea de lucru şade nebunia. Îşi ridică ochii galbeni dintre poemele mele" (Mureşan 2013: 52). În mod paradoxal, în partea a patra avusese loc o resurecţie, poetul reîncepe să cânte un refren duios de dragoste şi se autopersiflează: „Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii!". Un fel de a spune că respectarea convenţiilor/ cenzurilor nu anulează nevoia disperată, atroce de a exprima inexprimabilul (cel social-politic, interzis, sau tainele inefabile ale lumii, supuse „cenzurii transcendentale", cu sintagma lui Blaga): „Acum vreau să strig în gura cuiva, fie şi în gura surdului mut" (ultimul vers din secţiunea a cincea şi ultima) (Mureşan 2013: 52).

Excepţionalul poem Izgonirea din poezie din Cartea de iarnă traduce simbolic o criză, deopotrivă a istoriei social-politice şi a poeziei. Având o intenţie subversivă, parţial eşuată din cauza cenzurării, la apariţie (1981), a unei secvenţe esenţiale din cuprinsul poemului, Izgonirea din poezie poate fi acum interpretat în toate semnificaţiile sale. Fragmentul recuperat prezintă tema sfârtecării poetului, care poate trimite la o mitologie plurivalentă, de la mitul lui Dionysos şi mitul lui Orfeu până la mitul christic al euharistiei. În cadrul epocii comuniste, de absenţă a libertăţii de exprimare, de penurie şi de ateism, poemul voia să transmită, metonimic şi metaforic, ideea că poezia ţine loc de pâine şi de cuminecătură, deşi creaţia era un calvar pentru poetul care nu putea rosti adevărul. Astfel, Izgonirea din poezie reprezintă o dramă a creaţiei în vremurile de restrişte ale totalitarismului, dar şi una atemporală, a poetului universal.

Bodiu, Andrei, 2000. „Ion Mureşan. În căutarea Poeziei", în Direcţia optzeci în poezia română, Piteşti, Editura Paralela 45.

Bucur, Romulus, 2000. „Ion Mureşan – Mesaje din limb", în Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii ’90, Piteşti, Editura Paralela 45.

Chioaru, Dumitru, 2021. Avatarurile lui Orfeu, Bucureşti, Editura Univers.

Cistelecan, Al., 1994. „Triada", în Vatra, nr. 1/ 1994.

Cistelecan, Al., 2004. „Evenimentul liric al deceniului", în Al doilea top, Braşov, Editura Aula.

Eminescu, Mihai, 2014. Poezii, Ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas.

Jeanmaire, H., 1970. Dionysos. Histoire du culte de Bacchus, Paris, Édition Payot.

Lefter, Ion Bogdan, 2005. „Ion Mureşan", în Flashback 1985: Începuturile „noii poezii", Piteşti, Editura Paralela 45.

Manolescu, Nicolae, 2001. „Ion Mureşan – Cartea de iarnă", în Literatura română postbelică, vol. 1, Poezia, Braşov, Editura Aula.

Manolescu, Nicolae, 2008. „Ion Mureşan", în Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45.

Moarcăs, Georgeta, 2011. „Ion Mureşan", Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană, Braşov, Editura Universităţii Transilvania din Braşov.

Mureşan, Ion, 2013. Cartea de iarnă, Ediţia a II-a, Bistriţa, Editura Charmides.

Mureşan, Ion, 2016. Poemul care nu poate fi înţeles, Bistriţa, Editura Charmides.

Mureşan Ion, 2010. Cartea Alcool, Bistriţa, Editura Charmides.

Nedelea, Gabriel, 2016. „Cartea regăsită a poemului", în Ramuri, nr. 5/ 2016.

Pantea, Aurel, 2022. „Un satyr convertit la orfism sau un Orfeu satyric", în România literară, nr. 28/ 2022, https://romanialiterara.com/2022/07/un-satyr-convertit-la-orfism-sau-un-orfeu-satyric/