„Ţii minte, când am văzut apartamentul...”, zise el, dar nu continuă. „Când am cîntat? Ecoul?”, întrebă ea, fără să fie deloc pusă în încurcătură de începutul lui vag. „Da, da”, răspunse el, bucuros că fusese înţeles aşa repede. Se uita ţintă înainte la drum, dar o simţi că zâmbeşte şi zâmbi şi el. Cântaseră atunci împreună în apartamentul gol şi răsunător. Ea îşi lăsă mâna pe umărul lui şi, deşi erau doar ei doi în maşină, gestul ăsta fusese făcut de parcă ar fi fost înconjuraţi de multă lume, iar ea ar fi trebuit să pună totul doar într-o atingere. „Am scos azi-dimineaţă frigiderul din priză, dar nu mai ştiu dacă am avut grijă să las uşa deschisă”, zise el fără noimă, ca să-şi ascundă tulburarea. Tăcură o vreme. Dealurile aveau aici, în nord, o formă pe care n-o mai văzuseră nicăieri, ca nişte zimbri acoperiţi de iarbă lucioasă. Apăreau treptat după câte o curbă şi păreau că se ţin după maşină, întorcându-se către ei puţin câte puţin. Abia aşteptase călătoria asta. Nici măcar traficul din oraş, de la plecare, care de obicei îl înnebunea, nu reuşise să-i schimbe dispoziţia. Greul trecuse, de altfel, chiar dacă şi acum, printr-un sat adormit, câte un Porsche îi depăşea cu 120 de kilometri pe oră. Opriră la un magazin minuscul să ia nişte mere. Trebuia să fie o oprire foarte scurtă, dar după câteva minute el se îngrijoră că absenţa ei avea să-l facă să cadă în starea pe care o cunoştea atât de bine, în care ieşirea ei pe uşiţa acelui magazin devenea ireală, şi însăşi călătoria lor era imposibilă. Când ea apăru în sfârşit, îşi dădu seama că gândurile lui nu merseseră totuşi deloc în direcţia în care mergeau de obicei în singurătate. Îşi amintise seara de dinaintea plecării, de fapt seara încă era cu el, nu şi-o putea aminti, ci o putea trăi din nou, corpul ei în lumina nopţii, şi înăuntrul acelui corp, sufletul ei. O urmări cu coada ochiului cum golea punga cu care se întorsese, cu un pinguin cu pipă desenat pe ea. Apoi, când porni maşina, îşi aminti iar, fără să înţeleagă de ce, şi fără să mai spună nimic de data asta, apartamentul gol, în care cântaseră atunci. O vreme bună trebuiră să meargă încet în spatele unui tir albastru cu număr de Varşovia. „Or avea voie tirurile pe-aici?”, întrebă el cu voce tare, părându-i-se că tirul era pur şi simplu mai lat decât întreaga bandă pe care mergea. „Poate merge omul în luna de miere”, glumi ea. „Da, probabil”, zise şi el la întâmplare, atent pentru că şoferul din faţă începuse să semnalizeze dreapta, ca să-i transmită că, dacă voia, acum era momentul să-l depăşească.

Când conducea, ea era întotdeauna foarte mirată, nu se ştie ce îi provoca această mirare, poate faptul că maşina răspundea la comenzi, sau că lumea de afară răspundea şi ea, în felul ei, la aceleaşi comenzi. Într-o vreme, evident, o tachinase pentru asta, e greu să te abţii de la o răutate. Acum n-ar mai fi făcut aşa ceva şi era, de altfel, plin ochi de călătoria care se termina, totul sau aproape totul era frumos aşezat înăuntru, munţii fuseseră împăturiţi şi puşi într-un raft de memorie. Dar mai mult decât atât, fără să fi sperat, toate serile astea o simţise pe ea cuprinsă de o dorinţă aproape inexplicabilă. Gura ei întredeschisă, decât care nimic nu era mai frumos, şi care, cu cât ea era mai răscolită, nu-l căuta, ci se ferea de el. Nu avea nevoie să închidă ochii ca să vadă din nou asta. Lumea de dincolo de parbriz, care se mişca, nu făcea decât să asigure continuitatea zilei cu noaptea. Iar el s-ar fi gândit poate acum numai la aceste nopţi, dacă n-ar mai fi fost, în memoria lui, apartamentul gol. Erau patru ani de când cumpăraseră apartamentul în care locuiau acum. Prima oară îl văzuseră într-o zi de vineri. Proprietarul părea lipsit de orice emoţie – cine ştie la ce se aşteptau ei, ca omul să lăcrimeze la gândul că se desparte de căsuţa lui. În loc de asta, el vorbea la telefon şi îl auziră de mai multe ori zicând „fisenţa”. „Da, Fisenţa”. Naiba ştie ce era asta, mai târziu devenise o glumă de-a lor care însemna „nu se poate şti ce”. Când rămăseseră singuri în apartamentul gol, cântaseră. Sunetele se răsfrângeau de pereţi. „Ia uite, tirul ăla fără oglinzi!”, zise ea brusc. „Care tir?” întrebă şi el, deşi chiar în faţa lor era într-adevăr tirul albastru, enorm, cu număr de Varşovia. Observă şi el abia acum că nu avea oglinzi, era probabil unul din modelele noi, cu ecrane în interior, pe care transmiteau camerele de luat vederi. O vreme ea conduse cu grijă în spatele lui, apoi, prinzând ocazia, depăşi fără ezitări. Curând, intrară din nou pe autostradă, mai aveau o oră până la Bucureşti. „Ce coincidenţă!”, zise ea, preocupată. „Cum adică?”, zise şi el, cu mintea în altă parte. „Nu-mi spune că ţi se pare perfect normal să ne întâlnim cu aceeaşi maşină, după două săptămâni, la cinci sute de kilometri distanţă!”. El începu să îndruge că e foarte normal ca asta să se întâmple din când în când, că iată, nu s-a mai întâmplat la nici una din sutele de călătorii comparabile pe care le făcuseră ei, separat sau împreună, şi ar fi fost, din contră, ciudat dacă nu se întâmpla odată şi-odată. „Vrei să mai trec şi eu la volan?”, adăugă el, dar deodată îngheţă. Lucrurile n-ar fi trebuit să aibă loc aşa, ci cu totul altfel. La dus în spatele lor ar fi trebuit să fie o asemenea maşină uşor de ţinut minte, iar apoi, la întors, să constate că maşina aia se ţine după ei. Iar atunci el să fi zis, ia uită-te puţin, mă înşel eu sau tirul ăsta era în spatele nostru şi când am venit, iar ea să fi zis, da, îmi amintesc, îl recunosc, te pomeneşti că suntem urmăriţi! Ăsta era un scenariu cu care se putea face ceva. Un scenariu plauzibil. După cum avea sens doar să regreţi lucrurile care au dispărut sau oraşele care s-au năruit, căci aşa lucra mintea oamenilor dintotdeauna, şi absolut nici un sens să regreţi lucrurile care au apărut sau oraşele pe care le-ai construit sau apartamentele pe care apoi le-ai umplut, încet, cu mobilă.