Printre atâţia „călători”, destui apatici sau sceptici, din breasla scriitoricească, Dan Cristea va intra, neîndoios, la categoria prezenţe tonice. Pentru el, proiectele se iveau din te miri ce, o frântură de conversaţie, o asociere de moment, ori o polemică. Astfel dorinţa era gata: se mai înfiripa ceva în ordine culturală. Îmi amintesc distinct, ca şi alţii care au asistat, într-un amfiteatru universitar, dezinvoltura (cu miză ştiinţifică!) aleasă firesc, ca ton, pentru a povesti cum i-a venit ideea cu atrăgătoarea colecţie Syracuza la Editura Cartea Românească. Nimic nu părea imposibil pentru această minte liberală – în sensul cel mai larg, pragmatic –, occidentalizată cu măsură, egal rapidă în reacţii şi rezervată când întrevedea himerismul din elanul vreunui culturnic ocazional. Ca adversar de idei, va rămâne pe atât de redutabil conceptual pe cât de tăioase îi erau ironiile plasate cu zâmbetul omului de lume, atent la savoir-faire.

I-a surâs, în permanenţă, lui Dan Cristea, să-şi proiecteze ego-ul în discursuri, dar intervenţiile sale s-au situat, constant, inspirat, între stilul doct al unor savanţi pândiţi de uscăciune stilistică şi cozeria anecdotică, friabilă, a euforizanţilor spiritului. Iese din mediana configurată o procedură calmă, învăluitoare, cu uşoare accente histrionice, atât de necesare totuşi, în faţa unui public eterogen! Iar el n-a refuzat niciodată prezenţa în public: scruta sala, o cucerea treptat, iar ea îl accepta cu acel tipic suspin de uşurare când se observă că vorbitorul nu se află acolo pentru gesticulaţie belicoasă, tensionantă.

Complexitatea scriiturii l-a provocat dintotdeauna: imediat ce există un text, fie şi cel al unei reclame sau de pe o banală etichetă, apare şi râvna cuiva de a vedea dincolo de el, de a încropi un portret al autorului din mai nimic. Cum este cu putinţă naşterea unui text? Aceasta pare întrebarea cvasi-filosofică obişnuită pentru truditorul într-ale literelor, care ştie că în lumea necititorilor – adevărat imperiu – starea obişnuită este circumspecţia, şi asta elegant spus. Textul, în general, nu reprezintă o realitate pentru cei mulţi, care observă fără niciun efort că poţi face comerţ social şi în lipsa lecturilor. Cu alte cuvinte, el, neavând corp, are (eventual) o frumuseţe de basm, adică e o „minciună”, din moment ce este o invenţie. Poţi chiar afirma, tout court, că frumoasa fără corp nu e alta decât literatura însăşi. Din variaţiuni pe tema aceasta s-au născut cam toate cărţile lui Dan Cristea, de la Arcadia imaginară sau Versiune şi subversiune până la Autorul şi ficţiunile eului, Caii lui Ahile şi alte eseuri ori seria de trei volume care conţin în titlu Snagovul, sediul său şi al bibliotecii sale – totuna.

Aşadar, ficţiunile eului constituie una dintre formele cele mai derutante ale discursului identitar, caracterizat de naveta constantă între verificabil şi puseele fantasmatice, de autoreparaţie în direcţia visului de transvazare. Care este eul adevărat? Cine a fost Dan Cristea? Cel care a simţit nevoia compensatorie a scrisului, cel care l-a îndeamnat pe trăitor să devină scriitor, sau suma lor? Joc de dedublări multiple, scriitura, în genere, exilează, transportă nefericire, îngrămădeşte straturi de melancolie peste un set preexistent de frustrări şi complexe. De unde şi mefienţa multora în faţa jurnalelor, atrăgătoare, hrană indiscreţiei noastre funciare, dar neverificabile, teritorii unde poate înflori nestingherit ego-ul atât de presat în cotidian. Raportarea la un Celălalt, efortul de a-l convinge, de a ţi-l „alia” cauzei tale generează strategii justificative, elanuri restauratoare, deci nu mai puţine „revanşe” luate virtual pentru eşecuri în actualitate. „Un autor de jurnal – constată Dan Cristea – se vede ca un «strigoi», un altul se imaginează comportându-se ca un «detectiv», un al treilea se consideră, în jurnal, ca un «grefier» la arhiva zilelor. Asemenea abordări, mai puţin ataşate, pe de o parte, de motivaţia istorică şi documentară a scrierii, nu exclud, pe de altă parte, privirea Jurnalului ca un loc polisemic”. Şi atunci vine o definiţie funcţională, aptă să satisfacă şi pretenţia pentru claritate, şi gustul pentru subtilitate: „Spaţiu de refugiu şi de protecţie, de reculegere şi de vindecare, Jurnalul este locul unde se scriu solitudinea şi intimitatea, timpul şi contradicţia, vidul şi exilul, originile şi fanteziile eului”. Avem, în atare frază, o precizare importantă în legătură cu spaţiul unde a locuit Dan Cristea.

Prezentând defazajul dintre modul în care eul este spus de cuvinte (versiune) şi felul în care acelaşi eu este trădat de unele şi aceleaşi cuvinte (subversiune), Dan Cristea a dezvoltat, în ultimele decenii din critica noastră, pe cât de coerent, pe atît de captivant unul dintre marile paradoxuri ale esteticii receptării. Gravitatea, niciodată apăsătoare, a înţelegerii actului critic, e demonstrată de câte o definiţie fermă, comprehensivă, fără ornări rebarbative: autobiografia e „locul unde se articulează problema estetică a scriiturii, problema fenomenologică a existenţei şi problema ontologică a eului”. De unde rezultă, limpede, că, realmente, nu avea cum să-l cunoască pe Dan Cristea cine nu l-a citit. În cazul său, de autentic personaj întrebător peste tot în lume, parcă mereu frământat şi împovărat de culpe generice ale omenirii, simplele evocări exprimă, cu vorbele sale, un temperament, dar nu au cum să imprime o temperatură. Or, neuitatul, neliniştitul causeur trăia fiecare moment cu ardoare, uneori aproape de patetic. Din pudoare, a trecut restul temperaturii, prin sublimare, în preţioasele pagini pe care ni le-a lăsat, imposibil de înmulţit, din păcate, acum.

O superstiţie a echilibrului atitudinii a dominat felul de-a fi şi de a scrie la Dan Cristea, care avea o înaltă părere, cum puţini alţii, despre altitudinea oficiului de entitate care oferă verdict, conştient că instanţa critică are puterea, poate nespectaculoasă în primă instanţă, de a face istorie. Atributele modului clasicist de a vedea lumea şi alcătuirile ei scriptice se văd la tot pasul. Tonul măsurat, evitarea registrelor „tari”, radicalizante sau violente, ale limbajului, serenitatea demonstraţiilor sunt vădit marcate de sentimentul că exerciţiul critic, oricât de serios, este, totuşi, unul dintre modurile de a-ţi apropria lumea, vizibilă, altminteri, în tot atâtea forme câţi privitori există. Ar fi de dorit, e adevărat, ca respectivii privitori să aibă şi emanciparea de fond pentru a nu comenta ambientul cu, vorba lui Cioran, amărăciune de gură-cască.

De aceea, sensibilitatea interpretantului merge către cărţile cu miză ontologică, fără ca asta să însemne că nu se prizează manifestările de homo ludens ale autorilor mai ales tineri; totuşi, termenii evaluativi grav şi gravitate au ocurenţă mai mare. Însuşi efortul său de comprehendare a universului de hârtie e plasat sub semnul muncii de „pieptănare” (cum spunea un Caragiale) a textului, care trebuie domptat pentru ca ideea să transpară şi totul să aibă un legato, aspecte la care Dan Cristea a ţinut prioritar.

De altfel, aşa cum l-am cunoscut, Dan Cristea, exact în măsura în care ştia să admire o statură culturală şi s-o adjectiveze cumpătat, în aceeaşi măsură a fost nu, nu duşmanul, căci cuvântul nu ar rima cu forma mentis a sa, ci adversarul ireductibil al oricărei formule de etalare deşănţată a podoabelor. Şi considerăm termenul din urmă tot în sensul forjat de mefienţa clasicistă în faţa extremelor. În acest punct, îl vedem pe, altfel, magnanimul cronicar manevrând un arsenal nu atât greu, cât incomodant pentru lăudăroşi.

Dar, încă o dată, programul personal de „cultivator” al valorilor îl plasează pe Dan Cristea printre cei care caută şi identifică şansele reale ale scriitorilor la o posteritate stabilizată în aprecieri. Unitatea sa de măsură ţine, în principiu, tot de un adagiu latin: est modus in rebus. Necesara (cruda, în ochii celor destinaţi salonului refuzaţilor) analiză diacronică consună cu virtutea civică, în genere, de a identifica un reper. El, unul, a reuşit: cariera sa însăşi devine, astăzi, un reper.