Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vă recomandăm un autor: Claudiu Soare

        

În starea de tulburare a apelor şi de limpezire a lor la fântâna din Betsaida e poezia lui Claudiu Soare, îmbrăţişată de vindecare, cu accente pe unde umblă sublimul: „Mă cheamă dintre umbre frica/ asemeni parfumatei femei/ din visul unui sfânt”. Sunt în veghe, aproape de acest om cu suflet de adolescent, acele spirite ale cuvântului nicicând trădat, rătăceşte prin el o forţă plină de har ce izbucneşte în vers şi în proză pentru a ne încânta: „Dacă l-aţi fi văzut atunci/ înotând în lacuri de munte după adevăr”, acel adevăr unde naşte poezia şi de la care, dacă oamenii se îndepărtează, îşi pierd nu numai minţile, iar catapeteasma pământului şi a popoarelor se prăbuşeşte.

Miron Kiropol

 

 

 

Dacă l-aţi fi văzut atunci

când flăcările îi spălau chipul

şi nu putea fi sărutat

şi respira sânge de adolescentă

şi nu ştia să cadă printre ferestre

şi nu cunoştea mersul de lup către amintire

iar trupul i se înfigea în trestii

alergând spre tinereţe

şi când din umăr dinţii verbului panteră

îi smulgeau iubirea.

Dacă l-aţi fi văzut atunci

înotând în lacuri de munte după adevăr

sticlind ca prima poezie de pe pământ

şi pentru prima dată rege al delirului

dacă l-aţi fi văzut

încălecând pe verbul mort

care îşi duce liniştea în cearcăne

unde înfloresc ploile şi cimitirele de poeţi

şi dispărând

fugind

înspre amanta cu viitor furios.

Veţi şti că am dispărut când ţigările mele se vor fuma singure de frică

Viaţa mi-a dedicat acest fum al adevărului

că nu trebuie să laşi în urmă nimic

poate doar ideea femeii că ar fi vrut să te nască

după ce ai făcut dragoste cu ea.

Degetele mele au scris cu ţigara aprinsă opera unei despărţiri –

şi pentru ca despărţirea aceasta de om să nu fie o minciună

am pedepsit tinereţea fumului cu puterea fără ipocrizie a fricii

pentru ca ochii să se chinuie închişi pînă la sfârşit.

Veţi şti aşadar că am dispărut când

fumând

veţi vedea cum se strecoară printre dinţii voştri

trupul mea de fum

cu siluetă calină de tigru

sau cum lăcrimează în fugă femeia

de frica singurătăţii.

Ca să trăiesc nu am auzit nici o chemare –

şi am fugit.

Încerc de fapt să fac cărări printr-un delir.

Acestea sunt armele durerii:

preţul somnului fără fericire

şi liniştea care îţi pregăteşte nebunia.

Dar de ce să nu spunem că eşti vanitos poete

şi că nu-ţi înfloresc degetele când scrii

nu-ţi luminează cărarea strâmbă

către silueta sticloasă urâtă a singurătăţii

bordelul scriitorului necunoscut

de ce să nu spunem că eşti meschin fără vânt

pentru că nu ştii vorbirea cu vulturi

sau cu lupii trişti din aşternutul femeii

unde gloria mâinii nu putrezeşte scriind

şi nu paralizează greşind mângâierea

de ce să nu spunem că eşti prea dispreţuitor

cu visul materia prieteniei

te văd ca un cadavru printre livezi

te văd în pomi luciferi strigând la lună

de ce să nu spunem că eşti de fapt un revers al delirului

alungat dintre fluturii nebuni ai poeziei

pentru că mult prea lacom de tămâierea mizerabililor

cetăţenii împachetaţi în carne roz de sărbătoare

şi pentru că poezia nu face dragoste cu preoţi

cu poeţi pictaţi pe păsări de hârtie

cu poeţi care nu au fost niciodată soldaţi

ca să ştie să moară degeaba

cu scrisoarea iubitei pe piept.

De frică îi eşti fidelă

de frică nu poţi să fii efemeră

de frică este lebăda elegantă

iar el de frică îţi este fidel.

Fiindcă îmi este frică de timp te visez

de oraşul în care m-ai putea aştepta

cum aşteaptă femeile infidelul visat

demult în adolescenţă

trântite pe pat.

Întineresc de frică să nu devin nemuritor

pe eşarfele tale cu fluturi

întineresc de frică să nu fiu fericit

când te sărută pe gât

bărbatul muritor.

La trupul cui te-ai făcut cariatidă

şi el ce frică îţi pune la picioare

ce fel de frică îl aruncă în braţele tale

şi tu ce frică îi dăruieşti în noapte

fidelă ca o lebădă elegantă

pe lacurile mele de vin

amar.

Trecuse deja în amintire fără să ştie

împreună cu tigrii care nu-l sfâşiaseră

împreună cu fereastra prin care nu-şi aruncase

trupul la fluturi

împreună cu anotimpurile în care nu-l căuta

nimeni.

Trecuse în amintire târându-i după el

pe toţi cei ce nu aveau cum să şi-l aducă aminte

fiindcă ocupaţi cu dragostea la ecuator

cu gloria sau cu pânza Penelopei înecată în vin

în căutarea arhipelagurilor portocalii

ale minciunii de toamnă.

Trecuse într-o amintire în care

lebăda mîinii lui pe hîrtie nu exista

iar de inima lui ca o cireaşă între dinţii iubitei

nimeni nu putea să îşi aducă aminte

cearcănele în care fericirea s-a ascuns de el

aveau povestea altui bărbat

care îşi ucisese rivalul.

Trecuse în amintirea potrivnică

a versului pe care ţi-l rosteşte moartea

la ureche

înainte să te îndrăgosteşti.

Noi poeţii cînd vom fi puternici

vom scutura din cadavrele voastre

mistralii ingratitudinii vinovate

pentru a îndrepta anatomia inversă

în care v-aţi aşezat ca în sarcofag –

pe când ne mângâiaţi ca pe câini

şi rânjeaţi miraţi de înstrăinarea noastră copernicană

vă vom trimite spre Marte

vizigoţi ai cerşetoriei

cu crini altoiţi în albul ochilor

să locuiţi în oglinzile morţii

precum dragostea

pe care trupurile voastre o secretau mărinimos

şi pe care cadavrele voastre o plâng acum cu dărnicie

şi pe care aţi fugărit-o ucigându-i nefericirea melancolia

nu veţi şti cum am plâns noi pentru ce aţi lăsat în urmă

noi

pe care ne-aţi tăiat şi ne-aţi jupuit de paşte

v-aţi sfiniţit cu măruntaiele noastre bucuroase de suferinţă

chiuind ca în limuzina leprozeriei

vă vom spăla inimile cu cocaină

şi le vom aprinde la templu

pentru iertarea lunii de miere din care v-aţi născut

vom plămădi din cadavrele voastre

continentul cel mai fertil al zădărniciei

unde ne vom duce să murim

când vom fi puternici

noi poeţii –

care nu am avut copac în paradis.

Doar privirea îşi înfipsese colţii cristalini

în moarte

luptându-se pentru mine

cel ce îi adusese fericirea.

Semn că tăcerea nu va mai putea exista

odată cu dispariţia noastră.

Vedeam iarba şi păsările

înăuntrul cuvintelor noastre.

Am întrebat cum se poate muri.

O femeie imens㠖 un timp fără urme.

Respiraţia mea făcea să îi fluture

trupul nevăzut

împrejurul meu.

Era şi nu mai puteam să văd.

Visul devenise atât de puternic

încât înghiţindu-ne

dispăruse odată cu fericirea lui tăcută.

Numai că memoria astfel sfâşiată

se va răzbuna şi va aduna în privire fiarele

cele ce nu suferă vreodată de căldură sau de frig.

Şi care nu vor rosti niciodată vreun cuvânt.

Privirile şi memoria lor se vor naşte

odată cu crimele lor

vor creşte din trupurile victimelor lor

şi vor deveni atât de puternice

încât vor naşte la rândul lor vise.

Vise de singurătate foame şi moarte.

Şi împreună cu ele

noi vom visa aceste vise de

singurătate moarte şi foame.

Un timp ale cărui urme vor fi

trupurile noastre sfâşiate

un ecuator de paşi îngroziţi

peste chipul ei imens

îngheţat.

În cămaşa asta i-a stat ascuns trupul

pînă s-a făcut crisalidă.

Ochiul crisalidei l-a visat temându-se

apoi s-a visat azvârlit singurătăţii.

Ca un tigru prin gâtul cămăşii

fluturele s-a aruncat atunci

căutând îmbrăţişări migratoare

şi arta de a trăi o singură zi.

Dar ea a întins atunci mâna şi m-a mângâiat

aducându-mi aminte că nu pot fugi

nicăieri.

Mă cheamă dintre umbre

frica

asemeni parfumatei femei

din visul unui

sfânt.

© 2007 Revista Ramuri