Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeţi orădeni

        

Petru COVACI

Happy end

timpul devenise pasăre

eu însumi am devenit pasăre

cercul, rotindu-se-n cercuri, căzuse

peste grădina din vis

unde ursitoarele clipei

aveau cerul deschis

vântul bătea

piatra însemnată cu vorbe de duh :

înţelepciune ! – îi spuneam

pietrei

îndrăgostită, piatra se fărâma

(fumul ei, înecăcios, întuneca flacăra)

o secetă cu miros de cântec

învăluia iarba

pendula respira aceeaşi curgere

(simplitate în care şi eu am crezut

de nebunia unei clipe de fericire atins)

o, voisem să zic

cu gura rotundă precum neliniştea cercului

Ioan DAVIDEANU

Vârful săgeţii

Soare, cuptor, într-un picior

barza umbrindu-şi odraslele,

bucăţele, puiul de şarpe în foarfece,

stâlpul electric, tremurul perceptibil,

zbaterea fără îngăduinţă, oraşul,

cade, soseşte clipita plecărilor,

bărzoiul, rotirea, inexplicabilul,

punctul, vârful săgeţii prin care

se vede un ager cartuş, ciceronul,

cartuşul vâsleşte cu ochii închişi...

Alexandru DRĂGAN

Arhitekt

Curge iaurt din porii pereţilor.

Cu fibră! Panică maximă.

Stăm cu aspiratorul să strângem picăturile,

ăla micu o face cu cana.

Cana sa are var şi se dizolvă în apă,

miroase straniu în fund, acolo jos.

Toarnă şi bea în acelaşi timp când

pereţii noştri se descompun în sticlă.

Amestecă în cană, dar aia nu-i linguriţă.

Sunt bile sau pietricele sau mărgele sau poate

perle sărate şi cu lapte, mămăligă cu iaurt

privim pe foc cum arde

şi vecinii noştri râd.

Adrian MĂLĂIEŞ POPESCU

bătrâneţe

îmi place să scriu pe foi micuţe,

în agende cu magnet, pe bileţele,

pe tichete de masă şi pe spatele bonurilor

şi pe post-it-uri


să le acopăr cu zeama creierului meu adormit

de prea multă uitare şi internet,

să sap zgârieturi în fibrele lor albe sau colorate,

să curgă sânge din stilou ca din gâtul unui cocoş

tăiat pentru ciorba bunicii


şi atunci, la acel „după”,

ador să le mototolesc,

să le arunc, să le strâng în grămezi,

să le închid în buzunare cu capsă


şi să uit de ele, ca de-o iubită veche,

să le pierd în sertare pline cu prostii,

în dulapuri, sub birou,

împachetate în folie argintie

ca peste zece ani, să le găsească prietenii

la o nuntă a unui verişor de la ţară,

să mi le pună în mână

zicând:
„Ce-ai fost, şi ce-ai ajuns!!!”

Ioan MOLDOVAN

Joi de decembrie

Stau la Amante şi beau una mică

apoi mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd

dacă au geamuri şi oglinzi

o tristeţe tânguitoare, asta e

n-ar trebui să am nimic împotrivă

salut o femeie mică albastră

pe care o ştiu de undeva

sau mă ştie ea tot de pe-acolo

asta e, ieri am fost la o lansare: Politica

de Aristotel

autorul a lipsit

visele sunt oricum o ruşine pentru om

zice tânărul filosof

asta e, mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd

ce şi cum

Andrei PINTEA

nerostitele

albastrului îi lipseşte o frunză

frunzei – o fibră de straniu

straniul nu lasă umbre

în cuvintele căzute pe trotuare

(sunt călcate în picioare)

nu ştiu cum dar mi-a murit mirosul

glasul zdrăngăne ca sticla pisată

prin vene nu mai circulă electricitate

aşa că am aprins o lumânare

prea albă lumina ca să pot distinge o formă

un cuvânt, o felie de amiază

prea acut urletul cărţilor ca să aud

cum se zbat autorii

în nefiinţă

Ioan F. POP

cîntul viscerelor

după cîteva clipe de aducere aminte, care mă asaltează cu îndemnuri amăgitoare. în pacea dintre două aşteptări, m-am adîncit în somnul de carne, în somnul de os. pînă a sunat de trei ori cocoşul de stîncă. abia atunci am văzut cîtă moarte încape în om. cîţi oameni încap într-o biată moarte. nu m-am ridicat bine din mîlul aşternuturilor, din amorţeala cu care noaptea m-a strîns la piept. am dus mîna să pipăi trupul cel nou al zilei, formele pe care le respir aproape pe de rost. în şoaptă am îngînat vreo două tăceri de la periferie. să-i dau vieţii de lucru, simţurilor un mic test de fidelitate. să alerge prin cîmpiile elizee după ogari pămîntii. mi-am şters sudoarea ca după lupta cu îngerul. privindu-te, pînă la uitare, pînă la leşin, am înţeles tîrziu că m-am luptat aproape de unul singur, pînă m-am sedus şi învins. după care mi-am mîngîiat îndelung organele capitulate, cu steagurile lor de pace fluturate sub pămînt. cine să mai ridice ruinele acestor umbre, să le pună din nou să îmbrace grelele cărnuri de fum? ce îndemnuri sălbatice mai pot urca în venele lor? ce chemări le mai pot da un nume atît de concret încît buzele să se alungească doar pomenindu-l? unde ne putem visa trupurile în liniştea şi descompunerea imaginaţiei, cine să mai învîrtă în prezenţele noastre ca într-o maioneză învechită? cine să ducă inima la plimbare, prin tot corpul, să-i arate drumul damascului, frica ce scoate unghiile prin orbite, viforul cuibărit în fiecare celulă? profitînd de magma aţipită, cineva ne va lega toate obiectele acelea de gît. va asmuţi asupră-ne nepăsarea, rugina ce ne mîngîie pielea, ne pune la loc absenţă cu absenţă. apoi toate acele vise care nu ne mai lasă din spinările baroce. cîntul viscerelor în care abia ne mai putem întoarce, uitaţi în lungi rememorări, în lungi îmbrăţişări de lignit. aici cuvintele au izgonit demult realitatea, au instaurat dictatura aşteptării. încît mă tot întreb unde au fost, în tot acest timp, calea, adevărul şi viaţa? dar vieţile şi morţile mele exacte? despre celelalte întîmplări nu vă pot spune încă aproape nimic. pentru că vin din arhipelagul plictisului, din regiunea dezgustului rafinat, din patria gloriosului nimic. mai trebuie să aştept doar semnele brizei, irealele umbre purtate încoace şi încolo de vînt. acele mîini freatice care nasc gol după gol. respiraţia tîrzie ce ne face din nou cu mîna de pulbere şi cenuşă. întunericul ce ne strigă pe fiecare după numele mic. cuvintele care iarăşi tot caută începuturi în tăcerile care nu pot fi pronunţate. peste toate plutea un hohot de cupe ciocnite de veştede mîini. peste toate plutea un murmur de sînge stricat. peste toate pluteau cîteva frunze în doliu.

Lucian SCURTU

Ultima Glaciaţiune

Dovediţi clinic nervii se împerechează neruşinaţi

la marginea Universului,

înserarea se lasă leneşă peste turn (ştiu, la miezul nopţii

va răsări un soare unic, aşteptaţi-l),

în uşa uscată bate omul nou,

mă opresc din suspin, tac, sting lumina, scriu,

„nu intra, în odaie miroase a mort!”, şoptesc atent la nuanţe,

la imagini, la pereţi , la lună,

dialectică arsă cât vezi cu ochii, cât cuprinzi cu braţele,

acolo, departe, foarte departe, în patria argiluvisolului primitiv.

„Nu intraţi, de dragul acestui poem sunt în stare să ucid!”.

Alexandru SFÂRLEA

Un rest de părere

Deunăzi, încropisem o părere

despre o rozătoare enormă

căreia i se transplantase inima mea,

iar mie, inima ei chiţcăindă:

oare va să scrie versuri, mă întrebam,

în loc să-şi scurme sieşi ascunziş?

Ce traumă cenuşie mă cutreiera

că am să dau iama prin galerii

săpate-n carnea de om, prefăcută în humă...

Gheorghe VIDICAN

Elegie

Vino în pofte s-ascundem tristeţea

Să ne ştergem cu amiaza la ochi

Să tragem de urechi tinereţea

Scrumul amiezii să-l stingem în stropi

de trecut, uşori ca parfumul,

să ştergem cu sânii sărutul

începând numărătoarea cu „unul“

în pofte s-ascundem trecutul.

Mihai VIERU

Gothica

am sărutat-o o singură dată încolăciţi pe o salcie

netedă ne-am sărutat

bretonul zâmbea fruntea a ochi curgători

razele soarelui de „geniu“

ne-am agăţat aurele cu capătul mâinii limpezi şi fruste ca

o căprioară pansând priviri cu trecerea repede sfâşietoare

blindate privirile noastre în ofensivă peste

ghimpate în suluri bigudiuri de pamânt

de toamnă

salcia rugineşte mărunt în fiecare an

şi malul acolo rugineşte cu sentimente decoltate de pulsul inimii

frunzele răcnite cad la pământ soldaţi galbeni, roşii, sfărâmicioşi

o mai văd, îi mai cer un foc, ea pleacă cu celelalte graţii impertinente de atâta mers

piatra de moară creşte în rinichi ca între doi vecini imposibili

colinde pe spinări oricâte...

Dumitru VLAD

Floare/Nas

Traversez culmile sidefii

cu privirea, la pas, încet

peste vertebrele vag conturate.

cărarea pavată perfect

luni întregi de yoghini bronzaţi

cu ochi veşnic închişi,

cu mp3-urile în urechi

şi ele veşnic pe techno-trance,

în lotus, pe norişori.

Savanele deşertice platinate,

la fel de perfecte şi neatinse de om

de la incepţia lor încoace

se întind sfidătoare peste umeri

goi ce se oglindesc

în jocuri de raze lunare.

O fiinţă din lumină contopită

respiră blând şi rar,

tremură, s-a dezvelit, frig.

© 2007 Revista Ramuri