Doar urmele...
Gata.
Viaţa mea s-a sfârşit!
Nu mai vreau, nu mai pot,
nu mai sper,
nu mai sunt slujitor al voinţei;
am îmbătrânit şi mi-e greu.
Doar urmele de pe suflet
se povestesc singure...
Plânsul
Femeile se întorceau obosite
din cerul
de la marginea satului.
îşi ascundeau plânsul
să nu-l simt eu,
să nu-l văd.
Bărbaţii vorbeau tare,
bubuitor, pe deasupra,
fără să mă ştie.
Rând pe rând au plecat,
au dispărut în istorie,
aşa cum cărările dispar
în nisip.
Plânsul mamelor a rămas,
a prins rădăcini în mine,
a crescut.
îl culeg primăvara, vara
şi toamna când răsar stelele
şi nu mai sunt singur
pe drum...
în apele râului
Poate am norocul să mor
înaintea ta,
să mă pierd în apele cerului
desfermecat.
Altfel...
ce rost ar avea zilele,
dacă-n lumină nu ar poposi
vocea, cuvintele
şi tainele care m-au scos
din istovitoarea robie
a trecutului.
Ce rost ar avea nopţile,
sufletul rece al lunii
pe zidurile, pe ruinele
celui care nu-şi aminteşte
de sine?
Taina mea
... şi după ce l-am cunoscut
şi l-am înghiţit,
el a rămas întreg.
Şi după ce l-am despuiat
şi l-am bătut
şi-am încercat să-l uit,
el a rămas întreg
în faţa mea.
Atunci am luat o frântură,
am călcat-o-n picioare
şi i-am ars rămăşiţele.
Chiar şi atunci povestea
îndelung
taina mea
Trecătoarea spre cer
lui Adrian C.
Plânsul, bocetul, îngrozirea
răsunau de-a curmezişul inimii.
Ce este, ce s-a întâmplat,
cine a trecut lumina
care mă ocroteşte?
Au plecat femeia ta
cu trup subţire ca un tremur,
cu fiul tău imaginar au plecat,
se furişează printre stâncile nopţii.
Liniştiţi-vă, străjeri ai neputinţei!
Am ars tot ce-a fost muritor
în trupul ei.
în trupul meu am arat,
am sădit,
am desfăcut trecătoarea
spre cer.
M-a salvat duhul,
m-a salvat lamura.
De-abia acum mi s-a înapoiat
viaţa.
Punct
Un cer atât de întunecat
nu se luminează fără o furtună;
un suflet atât de trist
nu se limpezeşte fără o moarte.
O dragoste atât de lovită,
nu mai are propriul ei cântec;
o durere schingiuită şi arsă
nu mai străluceşte în rugăciune.
Execuţia
Simt în coaste ţeava
unei arme politice.
Privesc în jos cu înfrângere
şi visez în sus,
pe lângă braţele ridicate,
răzbunarea prin fiu.
Alocuţiunea glonţului
despre eternitate
sperie vrăbiile,
îngenunchează sufletul
pe religia străbunilor.
Dar încă trăiesc,
trăiesc într-un zid
fără de care nu pot,
într-o lumină apăsătoare,
într-o cameră, într-un colţ,
într-o crăpătură a timpului.