Risipa, secretul vieţii!
– Spune ce povesteşti ca să spun cine eşti – e un vers
care îţi aparţine şi care mă îndeamnă să te întreb: despre ce nu poate povesti
nici măcar un scriitor? Ai subiecte sau teme tabu? Ai trăit ceva asupra căruia
ai pus un embargou al mărturisirii?
– Teme tabu? Nu într-o lume liberă. Chiar şi sub cenzură ai
alegerea de a scrie – pentru a descifra lucrurile, pentru a ajunge tu însuţi la
claritate, pentru a sluji – adevărul. Pentru a păstra memoria, a fi
mărturisitorul timpului tău, chiar dacă asta înseamnă „scrisul pentru sertar”.
Dar pot fi teme pentru care nu ai apetenţă, pentru care nu
eşti dotat. Nu-i este dat oricui să creeze semnificativ în vremuri de o
duritate extremă, când „muzele tac”. Şi totuşi asemenea voci există. Sau, nu
tuturor poeţilor li se potriveşte, în confesiunea lirică, arta écorché-ului,
asumarea unor teritorii care, după o măsură comună a timpului, ar fi socotite
tabu. Dar… mai există astăzi în lumea noastră tabu-uri?
O experienţă personală pentru mine, apropo de această temă,
a fost hotărârea de a scrie, prin 1985, despre lumea copilăriei mele
transilvane din anii ’50, într-un sat multinaţional, predominant
românesc-săsesc. O lume din care, la 12 ani, am fost smulsă şi adusă la
Bucureşti (ceea ce s-ar numi trauma mea întemeietoare). Multă vreme nu am putut
scrie despre asta, fiindu-mi prea dureroasă pierderea. Dar am simţit la un
moment dat, tocmai la mijloc de ani ’80, că nu pot amâna încercarea de a păstra
în cuvinte imaginea acelei lumi rurale aşa cum o văzusem, la o margine de
istorie, aşa cum fusese şi n-avea să mai fie. Având însă în vedere cenzura
naţional-comunistă apăsată a acelor ani, am decis de la început să scriu fără
intenţia publicării, faţă în faţă cu materia mea, în deplină libertate. Volumul
început astfel, Triumful Paparudei, a apărut în 1992.
– Cât de repede ai descoperit ce sau cine te pune în
starea necesară de a scrie poezie? Aştepţi sau provoci poezia?
– în principiu, aştept poezia. Şi ea se iscă în nenumărate
feluri şi circumstanţe, vine spre tine din natură, cultură, dinăuntru ori
printre oameni, din contraste, uimire, paradoxuri, intensităţi. Dintr-o
percepţie indistinctă a muzicalităţii lumii cu care te găseşti deodată în
rezonanţă. Rezonanţă care se cere tradusă. Tradusă în cuvinte, instrumentele
noastre la îndemână, dar niciodată pe deplin îmblânzite. Poezia a venit,
neinvitată, către mine în adolescenţă, când, ,de altfel mai toţi colegii mei de
la liceul bucureştean scriau poezie. Eu, descinsă recent din Ardeal, consideram
asta un fel de afectare şi nu mă tenta deloc rolul de poetă. Dar poezia nu m-a
părăsit. A devenit, în timp, un instrument de cunoaştere, maleabil, în măsură a
cuprinde tot ceea ce aş avea de exprimat. O unică excepţie avea să vină după
1989.
– Spuneai undeva că nu poţi scrie roman. De unde ştii, ai
încercat? Ce calităţi (sau defecte) crezi că ar fi necesare pentru a deveni
romancier?
– Am început să scriu un roman, fiindcă materia care mă
preocupa se potrivea unui roman. După câteva zeci de pagini, însă, mi-am dat
seama că nu mă interesează să duc mai departe acea formă de naraţiune, cu tot
ceea ce presupune o desfăşurare romanescă, zonele de „mortar” din eşafodaj etc.
A trebuit să caut forma care să mă servească. Şi am transferat acea poveste
rurală în poezie narativă. Iar pentru structurarea întregului am luat ca model
felul în care Chagall „pune în pagină” satul. Volumul s-a numit Eglogă
(titlu ironic), apărut în 1984 la Cartea Românească. După ani, cartea a fost
publicată şi în State, sub titlul: Lavinia & Her Daughters: A Carpathian
Elegy – în versiunea regretatului Adam J. Sorkin, acest traducător unic în
devotamentul lui faţă de poezia românească, stins din viaţă acum, în decembrie
2025.
– Mai toţi scriitorii blagoslovesc scrisul şi îl vorbesc
de bine, dar nu puţini dintre ei sunt frustraţi din pricina lui. Ba n-au
audienţa pe care-o merită, pe n-au recunoaşterea pe care şi-o doresc, ba n-au
banii pe care o asemenea pasiune ar trebui să-i genereze, ba nu sunt înţeleşi
cum şi de cine trebuie. Aşa-i că scrisul e şi tristeţe, şi necaz, nu doar
fericire?
– Nu mă număr deloc printre cei frustraţi. Scrisul poate fi
bucurie spontană ori satisfacţie venind din efortul de a găsi „cuvântul ce
exprimă adevărul”. Este un mod de a descifra lumea. Iar răspunsul din partea
criticilor sau a unor cititori îmi pare un dar minunat al recunoaşterii, al
comunicării, uneori surpriza unui unghi de vedere neaşteptat. Rezervele
critice, când apar, fie „nu mă întâlnesc”, şi atunci „nu-i bai”, fie, într-un
sens valoros pentru mine, îmi pot clarifica propriile îndoieli latente. N-aş
vrea să folosesc cuvinte mari, dar scrisul este celebrare, este slujire într-un
templu al limbii, al omenescului. Ceea ce, desigur, nu exclude necesitatea
releelor sociale, mediatice etc. care să protejeze existenţa scriitorilor şi să
le ofere şansa împlinirii propriului destin. De această susţinere a fost
întotdeauna nevoie – şi cu atât mai mult sub presiunea prezentului nostru tot
mai amplu tehnologizat.
– Când devine scrisul periculos pentru scriitor?
– Există atâţia scriitori în închisori! PEN Internaţional
constată că numărul acestor victime ale conştiinţei este în creştere (China,
Iran, Arabia Saudită, Vietnam, Israel...). Lumi în care, sub cenzură, cuvântul
liber, cuvântul rezistenţei, chiar şoptit, are o enormă greutate. Şi de aceea
poate costa libertatea. Ţara noastră a trecut prin această experienţă, de
tristă amintire, slavă Domnului că nu mai este cazul.
– Unul dintre recenzenţii poeziei tale vorbea, la un
moment dat, în ceea ce te priveşte, despre „maturitate poetică”. Ce crezi că ar
însemna asta?
– Un recenzent poate găsi „maturitatea poetică” citind
succesiunea de apariţii... Dar de pe această parte a baricadei, scriind, am
sentimentul că sunt un etern debutant. Mă aflu iar şi iar în situaţia de a
căuta forma potrivită unei materii anume care mă preocupă la un moment dat. E
drept că am pornirea, accentuată cu vremea, să ating, pe cât posibil, o maximă
simplitate şi economie a expresiei în poem. Ceea ce ţine, în fond, de „meseria”
poetului. M-am întrebat de ce acest impuls şi mi-am spus că, printre altele,
poate fi instinctul supravieţuirii: puţinul dorit a fi durabil (în mod ideal
esenţa) cu care ne putem refugia la nevoie... Am însă, în rol de consumator, şi
plăcerea „obiectelor de unică folosinţă”, risipitoare, mai ales când au
energie, fantezie, surpriză, intensitate. Risipa, secretul vieţii!
– A scăzut ori a crescut apetenţa pentru cititul de
poezie, odată cu revoluţia gadgeturilor? Citeşti mai multă poezie decât cu ani
în urmă?
– Citesc, într-adevăr, mai multă poezie. Doar cine nu o
caută nu o găseşte. O adevărata junglă a poeziei, din toate timpurile şi
spaţiile. Poezia are loc (tocmai) bine pe gadgeturi. Uneori caut cărţile în
spaţiul real, după ce descopăr poeme/ poeţi în spaţiul virtual. Dar vremea
noastră este spectaculară, performance-ul, cuvântul vorbit ajung în
prim-plan. îşi au propria estetică şi valabilitate, chiar şi unde, puse în
pagină, textele nu (prea)rezistă. Tehnologia primeşte poezia – şi chiar pare că
o „salvează” (de la izolare)! Iată o temeinic instalată insta-poezie, cu
insta-poeţii săi. Produse inter-media, experimente în dialog cu IA, entuziasmul
noutăţii, speranţa unor decantări viitoare...
– Librăriile din România trăiesc nu din vânzarea de
carte, ci din cea de papetărie, vinuri, discuri, ceaiuri, cafele şi alte
articole... colaterale cititului. Asta întăreşte o evidenţă: cartea e un produs
tot mai puţin căutat. Crezi că va exista o resurecţie a civilizaţiei cărţii sau
e finalul său?
– Vedem într-adevăr un timp târziu, foarte târziu al cărţii
(şi cât de ameţitor de repede s-au petrecut lucrurile!!!). Resurecţia cred că
este greu de imaginat: adică revenirea la rolul central pe care l-a avut
cartea, în forma în care încă mai umple ziduri întregi de rafturi în casele
noastre. Dar, în măsura în care este un final, nu este un final definitiv!
– Eşti şi traducătoare. Am citit o opinie a ta, în
revista Apostrof, în care îi (mai) dădeai şanse traducătorului (uman) în
faţa celui „inteligent artificial”. Chiar crezi că mai are multe zile traducerea
plătită (de editori) în faţa celei gratuite? Fac o paranteză. IA se updatează
zilnic, iar într-un răstimp nu foarte lung va fi tobă de carte, de cărţi.
Plusez: nu doar meseria de traducător pare că-i pe moarte, ci şi cea de
scriitor. Sau mă înşel?
– Este adevărat că IA e tobă de carte şi de cărţi, le poate
înghiţi, le-o fi şi înghiţit!, pe toate. Se constată însă că această bulimie de
dimensiuni mitologice nu duce la nivelul scontat de funcţionalitate. (Şi se
caută, cu nişte costuri nimicitoare, căi spre a atinge acea inteligenţă
artificială generală care, în cele din urmă şi în spirit SF, să facă umanitatea
... superfluă!!!)
Gândind cu mintea de acum, fiindcă alta nu-i, rămân la
părerea că traducerea literară şi mai ales traducerea de poezie nu poate fi
înlocuită de IA. Şi nici meseria de scriitor, dacă prin scriitor înţelegem cel
ce foloseşte cuvintele în mod creativ. Dar IA poate, evident, să fie de ajutor,
dacă ştii ce să-i ceri şi păstrezi controlul. Câtă vreme, cum mai spuneam, omul
poate să „cadă pe gânduri”, nu există maşină care să-l înlocuiască. Dacă
editorul coboară ştacheta şi publică traducerea IA cum o fi ea, pentru că e
gratuită, de la asta nu-l poate nimeni opri. Să ne amintim cum arătau multe
traduceri de romane la noi prin anii 1990, când, pentru un câştig uşor, se
tipărea cu grăbire chiar orice bazaconie de versiune pica la îndemână.
în gândirea, acţiunea, sentimentalitatea umană de fapt
există du mécanique, nivel la care imitaţia IA poate fi reuşită şi
adaugă în plus viteză, cantitate, combinatorie în câmp lărgit. IA este
instrumentul creat de om care să-i înlesnească efortul. Dar, cum se ştie, pe
tot parcursul istoriei, oamenii au fost modelaţi de uneltele pe care le-au
creat (McLuhan). Şi acum se observă deja tendinţe de transformare/ simplificare
a expresiei oamenilor, pentru „a se înţelege” cu maşina. Pe mine demult m-a
interesat acest aspect al lucrurilor (pe când scriam „poeme electronice”), dar
aş vedea ca pe un coşmar faptul de a ne ajusta noi armonicele omeneşti şi a
rămâne încadraţi în teritoriul comun om-maşină. într-un poem inedit, Memorie
radioactivă, colegul Dinu Flămând vorbeşte de „mintea noastră
semi-castrată” şi de „viaţa noastră plăpândă care va deveni/ o ruşine atavică”,
sub imperiul IA. Gândind la angoasa unor simplificări alarmante, terenul era
probabil pregătit dinainte de era IA, cum de altfel s-a şi demonstrat printr-o
distinsă şi extinsă bibliografie (standardizările de tot felul, radio, film,
TV...). Iată cum şi mai de demult, Anton Pann, ocupându-se de istoria şi
practica muzicii bizantine, „lesnirea şi uşurinţa regulilor am ales”, cum spune
el, simplificând notaţia, ceea ce şi corespundea sensibilităţii auditive a
timpului său. Ori, în încercarea de a data vechi manuscrise, atunci când alte
mijloace nu foloseau, textul relativ mai „comun”, mai simplu era considerat mai
recent.
Dincolo de toate, însă, scriitorii, artiştii rămân
păstrătorii plenitudinii spiritului omenesc, într-o ecuaţie în care primesc şi
dăruiesc, dar nu pot fi înlocuiţi.
– Ai scris şi ai tradus teatru. De unde interesul pentru
dramaturgie? Mergi la teatru?
– Am devenit interesată să scriu teatru începând cu anii
1990, fiindcă lumea noastră după căderea totalitarismului şi-a schimbat atât de
mult dinamica, a devenit într-o asemenea măsură teatrală şi plină de
contraste, încât a fost prima oară când poezia n-a mai fost potrivită pentru
materia care a ajuns să mă preocupe, ci teatrul. Am şi tradus teatru, dar
aceasta aproape exclusiv la cerere (sunt anglistă), însă cu mult interes de
„meşteşugar” şi o foarte mare plăcere de a utiliza oralitatea şi bogăţia de culori
a limbii române. Suntem dăruiţi cu o limbă maternă excepţional de expresivă ca
instrument de traducere. Merg la teatru şi preocuparea mea pentru teatru mi-a
prilejuit experienţe extraordinare, aşa ca oricărui spectator. Apoi, au fost
variate ocazii să asist la repetiţii, uneori la întregul demers de pregătire a
unui spectacol. Un exemplu timpuriu şi cu totul privilegiat în acest sens a
fost Dimineaţa pierdută, spectacolul Cătălinei Buzoianu, după romanul
Gabrielei Adameşteanu, spectacol care, aşa ca şi romanul, a făcut Istorie.
După câţiva ani, au fost spectacolele la care am fost implicată ca traducător
şi prezenţa la repetiţii a putut duce la acordajul fin al unor replici. Ceea ce
s-a întâmplat, de exemplu, cu versiunea Regele Lear a lui Andrei Şerban,
pentru distribuţie exclusiv feminină. Asemenea cu spectacolul Eu sunt
propria mea soţie, de Doug Wright, la Teatrul Mic, sau Arthur Miller, Vrăjitoarele
din Salem, regizor Gordon Edelstein, la Teatrul de Stat din Constanţa ş.a.
– Mărturiseai, într-un interviu acordat TVR, că soţul
tău, Ernest H. Latham Jr., e un american profund preocupat de istoria şi
cultura ţării noastre. I-a apărut ediţia americană, prescurtată, a volumului
său Dosarul de securitate al unui diplomat american, Ernest H. Latham Jr.
1979 – 1987, publicat la Editura Militară în 2017? A terminat monografia
despre Rosie G. Waldeck, ziarista şi autoarea cărţii Athénée Palace,
hotelul din Bucureştii începutului celui de-Al Doilea Război Mondial, apărută,
în traducere, la Humanitas?
– I-a apărut ediţia americană a Dosarului de securitate…,
bazat focusul asupra lui ca ataşat cultural american la Bucureşti, în „Epoca de
Aur”. La monografia Rosie G.Waldeck, acest personaj internaţional fascinant al
secolului al XX-lea, lucrează chiar în acest moment. A strâns un volum
impresionant de documente – mai ales amplul ei dosar de la FBI, pe care
Ernest l-a obţinut (nu uşor) prin Freedom of Information Act (FOIA). Este
interesant de descoperit câtă atenţie se acorda imigranţilor din Germania,
chiar şi evrei, de teama că ar putea fi spioni pro-germani, în jurul celui de-Al
Doilea Război Mondial. Ernest practic a descoperit această ziaristă în context
românesc – tocmai datorită volumului ei Athénée Palace.
Dar între timp, înconjurat de biblioteca lui de lucru
românească foarte diversă şi având resurse la îndemână (Biblioteca Congresului,
arhive, inclusiv online), el a continuat să răspundă la variate solicitări pe
teme legate, într-o formă sau alta, de istoria României. De exemplu a scris
prefaţa la o nouă ediţie a albumului realizat în anii ‘30, la invitaţia
guvernului român, de apreciatul fotograf german Kurt Hielscher: parte din
iniţiativele oficiale pentru a face mai bine cunoscută România Mare în lume. Albumul
a fost iniţial publicat la Leipzig în 1933. Apariţia americană recentă este
prima ediţie în limba engleză a acestui splendid album în care fotograful,
îndrăgostit şi el de România, a dorit să păstreze pentru viitorime frumuseţi
atemporale care, se temea el, aveau să piară. Ernest a mai scris apoi, printre
altele, prefaţa la ediţia prelegerilor lui Iorga în America, prilejuite de
călătoria în anul 1930 – volum în curs de apariţie în State. O privire asupra
relaţiei dintre unitarienii americani şi unitarienii din Transilvania (secolele
19-20) a făcut obiectul unui serial publicat la Magazin istoric…
– Cum e-n America lui Donald Trump? Care e lucrul cel mai
demn de povestit unuia care nu o ştie decât de la distanţă şi doar din presă?
– Este o experienţă… neaşteptată, încercarea de instaurare
în avalanşă a unui fel de „new normal” cu care nu te poţi obişnui, chiar dacă
se spune că se obişnuieşte omul cu de toate. Am venit la Washington ca ataşat
cultural în 1992 şi am găsit o Americă, într-o mare măsură, aşa cum nu se vedea
din afară. Cu multe însuşiri exemplare, altele decât se postulau/ imaginau de
la distanţă. Aici, un oraş deschis, primitor, cu o memorie deloc atât de tânără
pe cât se tot spune. Şi dând sentimentul că ceea ce există valoros se afirmă
fără complexe. Arhivele Naţionale, de exemplu, au o scară monumentală în faţă,
ducând la rotonda monumentală şi ea, unde sunt expuse Declaraţia de
Independenţă, Constituţia Statelor Unite, un exemplar din Magna Carta (1297)…
Un adevărat templu al democraţiei. M-am gândit de multe ori cum am putea
realiza în România un echivalent vizibil, popular, pentru momentele noastre
întemeietoare: o afirmarea de sine fără complex de inferioritate şi fără găunos
complex de superioritate: în spiritul autenticităţii. De curând am revizitat,
la Washington, Arhivele, împreună cu nepoata mea recent liceană, pentru ca să
aibă, la rândul ei, experienţa emoţionantă a acestui loc. Rotonda este aceeaşi,
într-adevăr. Dar accesul se face acum pe undeva prin spatele clădirii, parcurgând
un întreg labirint şi ajungând în cele din urmă, dintr-o parte, să vezi
paginile originale care au modelat lumea democratică (imperfectă cum este ea,
dar perfectibilă şi demnă de orice efort pentru a o menţine). Nepoata mea, pe
bună dreptate, n-a mai putut avea aceeaşi impresie. A găsit mai multe lucruri
pentru ea istoric sugestive, în copie, la magazinul muzeului! Casa Albă, care
avea cândva un aer destins în jur şi era accesibilă, după reguli stabilite,
pentru vizitatori zilnici, este acum înconjurată de tot mai multe şiruri de
garduri de tot felul, pe o mare suprafaţă. Hotărârea de a aduce în oraş, din
august încoace, gărzi naţionale şi alte formaţiuni militarizate, sub motive
fabricate de „pacificare”, a instaurat o anume stare de malaise pe străzi, cu
momente de tensiune. Incidentele izolate de violenţă, în contextul acestei
prezenţe militare adăugate, ajung eventual la ştiri şi nu sunt caracteristice.
Oricum, continuă să fie o noutate cu care nu te poţi obişnui: de exemplu, să treci,
pe trotuarul din faţa casei, pe lângă un personaj masiv, în uniformă neagră, cu
ochelari negri şi cătuşele clinchetind, atârnate de centură, cu un aer că a
ieşit în oraş la vânătoare de oameni. Ori să vezi o formaţiune de vreo 20, în
variate uniforme, cu mai multe vehicule clipind din toate luminile de alarmă,
care ajung după vreo bună jumătate de oră să aresteze un homeless
(cunoscut pe aici! vârstnic şi mereu zâmbitor) din cartierul central unde mă
aflu. După ce o fi stat în arest o vreme, omul a reapărut în zonă.
Tocmai am publicat un volum compozit despre (mai ales) anul
naşterii mele, sub titlul Născut într-un an cu Republica. Să spun că
memoria experienţei noastre româneşti „dinainte” mă face să disting aici, acum,
pattern-uri nu tocmai dezirabile.
– Acolo, la Washington, ce anume îţi stârneşte cel mai
rapid dorul de România?
– Peisajul natural. Imaginea râului Rock Creek, cu malurile
împădurite, care curge pe sub poduri în plin oraş, răspândindu-şi miresmele
vegetale. Şi, la fel, colinele de peste maiestuosul Potomac, pe care le văd
aproape zilnic, la distanţă. Sunt detalii care fac pentru mine o legătură
instantanee cu viziuni din Carpaţi. Dar de munţii în care m-a născut îmi poate
fi dor şi când mă aflu la Bucureşti. Altfel, ce să spun, ataşamentul soţului
meu faţă de România l-a făcut să îşi organizeze casa mai româneşte decât te-ai
gândi să o faci când eşti în ţară. Astfel că, în plin centru al
Washington-ului, noi stăm de fapt într-o bucăţică de Românie.
– Pe care, dintre poeziile scrise de tine, ai trimite-o
în spaţiu, dacă ţi s-ar cere asta de către NASA?
– Nu m-am gândit la asta niciodată, dar dacă mi-ai pus
întrebarea … Poate ar fi o Ars poetica, scrisă de mine în anii ’80 –
fiindcă vorbeşte despre o revenire şi descifrare DUPĂ. Un după care
speri că va exista ulterior momentului de extremă presiune şi chiar
obliterare. La sensul de atunci aş adăuga acum conştiinţa că excesele noastre
istovesc planeta ce ne dă viaţă. Dar textul meu şi-ar avea eventuala
valabilitate doar alături de poemele altor colegi.
Ars poetica. Poezie pentru când/ eşti miop eşti obosit
eşti/ tocit până la urzeală// scrisă cu bidineaua pe zid// vizibilă şi pe
întuneric// aşteptând să crească/ undeva cândva/ generaţia spontanee a
nuanţelor.