întâlniri şi meditaţii, Prezenţă şi
hermeneutică s-ar fi putut intitula, mult mai în spiritul conţinutului, Jurnalul
lui Ioan Pintea oferit ca Proximităţi şi mărturisiri, sintagmă ce
introduce un subtil bemol impus de smerenia celui ce are puterea credinţei şi
bucuria marii culturi de partea sa. Autorul are însă, peste toate, şi curajul
înţelegerii şi temeinicia scrisului, ca o prelungire şi concretizare a
practicilor sale spirituale, ce consistă în dialogul cu Dumnezeu, prin slujirea
liturgică, şi, deopotrivă, în dialogul cu semenii, între care Nicolae
Steinhardt, ce i-a devenit principală călăuză.
Absenţa marcărilor calendaristici întăreşte impresia de jurnal
esenţializat, mai aproape de scriitura memoriilor decantate cu grijă
de impurităţile conjuncturalului. Regăsim în text suficiente niveluri ale
realităţii şi ale cunoaşterii pentru a ne lăsa purtaţi într-o lectură de identificare,
aşa cum şi Ioan Pintea se lasă, scufundându-se cu bună ştiinţă într-o serie de
cărţi, atât dintre cele ale teologiei, cât mai ales dintre cele ale marii
literaturi şi ale filosofiei, pe care le găseşte, adesea, providenţiale. De
altfel, le primeşte şi metabolizează printr-o grilă creştină deschisă,
receptivă inclusiv la profunzimile unor scriitori ce cu greu pot trece drept
credincioşi, dar au intuit şi transmis idei şi adevăruri dintre cele ce
transcend domeniile şi disciplinele ştiinţifice.
Găsim, în multe pasaje, o luptă cu entuziasmul aventurii
pur intelectuale, ce poate aluneca în mândrie, luptă purtată prin rugăciune şi
ascultare, cum se întâmplă, de pildă, în cazul scrierii Canonului
Sfântului Pahomie de la Gledin. Lucrarea e percepută ca „experienţă poetică
şi duhovnicească fără egal”, prin intermediul căreia şi-a înfrânt iluzia voinţei
de putere pe care o dă creaţia: „Am trăit cu o plăcere cinică, sadică (şi
dumnezeiască, desigur) pentru că numai acest text sfânt mi-a oferit ocazia de a
nu exista ca Autor. Scriindu-l, m-am pierdut, m-am nimicit de bunăvoie în
conţinutul lui. Nu eu, ci Altcineva îmi purta mâna şi mintea. Acum pot spune
doar atât: facerea lui m-a devorat, m-a desfiinţat ca Autor! Aleluia!”. însă nu
înseamnă că nu va mai fi ispitit de această ipostază. Dimpotrivă, aş putea
spune, dar şi-o va asuma, înainte de toate, cu un discernământ căpătat şi
întreţinut din cunoaşterea teologică şi laică, aflate într-o simbioză
eficientă, potrivit rezultatelor pe care ni le înfăţişează cu un autentic
talent literar.
Ioan Pintea dă dovadă de o extraordinară pricepere
hermeneutică, în sensul tare al acestui termen, înrădăcinat în
tradiţiile glosărilor în marginea textelor sfinte (spre aflarea tainelor
mântuirii). Secretul său constă în modul în care apelează, din acest punct de
vedere, la artă. Relatează, de pildă, cum în timpul unei Sfinte Liturghii de la
Runcu (unde a slujit) s-a „lăsat în voia privirii” şi, „neatent”, a „zărit
instantaneu oameni” pe care nu-i mai văzuse din copilărie, trecuţi, între timp,
pe lumea cealaltă, care „preţ de câteva clipe fiecare a revenit în Biserică
lângă cei vii şi stătea fixat în locul în care l-a surprins prima mea amintire”. Iar literatura îi mediază întreaga
întâmplare: „Nimeni din cei vii n-a bănuit că pe moment ceva asemănător cu
întâmplările din Comala lui Juan Rulfo s-a petrecut, cu o rapiditate aproape de
nesesizat, în biserica din Runc. «Satul fără zgomot» s-a ridicat deasupra
satului real. Ceva s-a declanşat în memoria mea. în mintea mea a revenit în
forţă trecutul. O parte din lucrurile înregistrate de propria mea neatenţie,
cum ar zice Proust, s-a răzbunat”. Sunt recurente şi profund semnificative
recursurile la artă: „Muzica lui Mozart e o «divină degajare»” sau „Ştefan
Câlţia este un povestaş. […] Cândva, când toate cărţile lumii, la un loc cu
personajele şi descrierile lor, se vor topi, detalii din pictura lui Ştefan
Câlţia vor rămâne. Vor rămâne ca o mărturie justă a unei lumi, creată cândva de
Dumnezeu şi de Maestru, pentru o mai bună şi dreaptă înţelegere a creaţiei”.
Va rămâne şi poezia, care-l entuziasmează, de fapt, cel mai tare pe autor,
pentru că „e o punte, o apă transformată în punte peste care se poate trece,
dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”. Iar Ioan Pintea nu e doar un
straşnic cititor de poezie, ci e şi poet, ceea ce-şi impune, în fond, tot ca exerciţiu
spiritual, pentru că pe această cale se învaţă „mersul pe ape” sau „cum să
mergi spre Celălalt, cu ajutorul Poeziei, fără să te scufunzi şi cum să
deschizi sufletul Celuilalt”. îi aminteşte şi pe Bach, Buzzati, Charles
Dickens, F.M. Dostoievski, Caragiale, Eugen Ionescu etc., etc., pentru că, aşa
cum recunoaşte, crede că „totul este chemat să exprime la modul absolut
frumuseţea, integratoare, definită de cuvântul german Herrlichkeit,
care, zice Steinhardt, «implică atât frumuseţea fără pereche, cât şi măreţia»”.
Personal, am citit acest Jurnal, şi cred că aşa a şi
fost scris, ca un act hermeneutic de o amplă şi continuă respiraţie,
deprinsă de la mai marii autori percepuţi ca maeştri şi/ sau avva (precum în
cazul lui Nicolae Steinhardt) sau pur şi simplu ca înainte-mergători/ văzători.
Şi e cât se poate de concret acest act, pentru că „realitatea e mereu
înspăimântătoare” şi, „ca să poţi să o alungi, ai nevoie să citeşti cărţile
esenţiale. Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”, dacă
te-ai şi pregătit pentru ea, dacă ai capacitatea de a o primi. Ioan Pintea
caută în „cărţile dragi viaţa creştină a autorului”, iar ea există aproape
peste tot, când cititorul şi-o ia ca reper cardinal, adică şi la Eugen Ionescu
sau la Cioran, şi la un Kurt Vonnegut, spre exemplu. Smerenia de care
aminteam la început consistă şi în predispoziţia hermeneutică a cititorului,
scriitorului şi preotului ce înfăptuieşte acest jurnal, în bucuria
vorbirii despre providenţialitatea unor oameni de cultură, precum: avva Nicolae
Steinhardt – în primul şi în primul rând, apoi, Constantin Noica, Mircea
Eliade, Monica Lovinescu, Mihai Şora, Petru Creţia, Alexandru Dragomir,
Alexandru Baciu, Alexander Schmemann etc. De altfel, aş remarca şi faptul că
verbul a citi introduce o mulţime dintre meditaţiile ce compun această
carte, pentru că, după cum ni se împărtăşeşte, putem crede că „există un înger
al lecturii”.
Ioan Pintea are şi darul formulelor sintetice,
esenţializate. El alternează hermeneutica operelor umaniste, în sens larg, cu
cea a textelor creştine, respectiv, cu înţelegerea actului liturgic: „Măreţia
Liturghiei constă în faptul că Dumnezeu nu ne pune în situaţia să vorbim despre
El, ci, supremă ofertă, să vorbim cu El”. Autorul codifică şi
decodifică, în această ordine de idei, o serie de parabole, de o aplicabilitate
concretă, pentru că învăţătura şi cultura, asumate creştineşte, ne determină
percepţia, simţurile, comportamentele, în genere: „Creştinul trebuie să ştie
să privească, să vadă. Condiţionarea ochi curat – trup curat se justifică. A
înflorit părul de la Chintelnic [martorul discret al vieţii lui Ioan Pintea, cu
el începe şi se termină Jurnalul de faţă]. Când ies din biserică, de la
Liturghie, îl privesc insistent câteva minute aproape nemişcat. E un păr
bătrân, foarte uscat toamna şi iarna şi extrem de viu, de colorat, de înflorit
în luna mai. E aproape un ritual ca Liturghia de după Liturghie să o încep cu
privitul acestui copac care îmi vorbeşte despre Paradis şi viaţa veşnică.
Alexander Schmemann: «Viaţa veşnică nu este ceea ce începe după viaţa aceasta
trecătoare, ci este prezenţa eternă a întregii vieţi». într-adevăr. Părul din
Grădina casei parohiale îmi dă acest sentiment”. Cea mai sintetică dintre note
este: „Comparaţie + «codul samuraiului» + «codul creştinului»”, amintind de
imprevizibila şi fascinanta reprezentare a lui Hristos ca „gentleman” şi
„boier”, cu trimitere şi la „codul samuraiului” (din Jurnalul fericirii).
Este, de asemenea, realist modul în care Pintea descrie, în numeroase
paragrafe, prezenţa lui Hristos în realităţile noastre, respectiv, condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinim pentru a-i recunoaşte şi simţi această prezenţă.
Jurnalul Proximităţi şi mărturisiri are şi o
dimensiune parenetică, precum şi multe alte ramificaţii în viaţa spirituală şi
cotidiană, care, aici, se confundă, nexul fiind căutarea sensului. Se poate
scrie în multe feluri despre această carte. M-am oprit asupra practicii
hermeneutice pe care o propune pentru că expune, implicit, varii scenarii
iniţiatice şi o conduită a utilizării culturii.