Stefan George rămâne probabil, în România, cel mai puţin
cunoscut dintre marii poeţi de limbă germană ai vremii lui. în realitate, chiar
dacă nu e tocmai un Rilke, e comparabil cu Trakl şi în orice caz peste von
Hofmannsthal şi apoi Benn. Un poem al lui George, numit Das Wort, mă
urmăreşte pentru felul în care condensează reflecţia asupra limbii – totul pe
un ton fals naiv, prietenesc, încât în comparaţie cu, să zicem, discursurile
lui Heidegger despre natura limbii, Das Wort e reconfortant ca o fabulă
africană. Poemul a fost scris în 1919 şi a apărut în volum în 1928, cu cinci
ani înainte de moartea autorului. Sună aşa:
Das Wort
Wunder von ferne oder traum
Bracht ich an meines landes saum
Und harrte bis die graue norn
Den namen fand in ihrem born –
Drauf konnt ichs greifen dicht und stark
Nun blüht und glänzt es durch die mark…
Einst langt ich an nach guter fahrt
Mit einem kleinod reich und zart
Sie suchte lang und gab mir kund:
„So schläft hier nichts auf tiefem grund”
Worauf es meiner hand entrann
Und nie mein land den schatz gewann …
So lernt ich traurig den verzicht:
Kein ding sei wo das wort gebricht.
George scrie substantivele fără majuscula cerută de germană,
eliminând şi câte un apostrof ici-colo, aşa cum mulţi poeţi moderni scriu
numele proprii fără majusculă. Din câte ştiu, poemul nu a fost niciodată tradus
în româneşte, aşa că propun aici varianta mea de lucru:
Cuvântul
minune din străinătăţi sau vise
la graniţă mă însoţise.
iar ursitoarea cea uscată
putu din tainiţă să scoată
numele ei, s-o am cuprinsă,
şi-n vatra mea s-o văd aprinsă.
dar altcândva, din drumeţie
întors cu altă avuţie,
a scormonit iar ursitoarea:
nume pentru giuvaer
nu-i în adâncuri nicăieri.
şi mi-a scăpat din mâini, un fum,
n-a locuit pe-al meu tărâm.
aşa se-nvaţă resemnarea:
orice lucru e doar vânt
dacă nu-l poartă un cuvînt.
Poemul e celebru pentru versul lui final: „Kein ding sei wo
das wort gebricht”, tradus literal „nici un lucru nu este acolo unde lipseşte
cuvântul”. Probabil traducerea cea mai corectă este una de acest tip, fără
zorzoane, pentru că ideea are nevoie de o claritate absolută, pe măsura mizei
ei în viaţa unui scriitor. Sobrietatea poate fi totuşi încălcată pentru că e
vorba, totuşi, nu doar de faptul că ce nu poate fi numit nu există, ci de o
cădere stupefiantă în gol, în golul unui înţeles neverbalizabil, al unui
înţeles ininteligibil. Legăm spontan versul ăsta de poziţia de mai târziu a lui
Wittgenstein, după care limitele limbii noastre determină înseşi limitele lumii
noastre.
Stefan George ne povesteşte, s-ar zice, două experienţe
opuse de creaţie. în prima parte, poetul aduce, de dincolo de contingent,
material halucinatoriu – cum ar importa stofă pentru un croitor. Această marfă
se opreşte în vamă unde materialul, ca să poată fi lăsat să intre, ca să
existe, trebuie corect numit şi impozitat. („Stofă” nu ne înşală prea tare,
pentru că graniţa unde are loc operaţiunea este, în poem, saum, adică o
margine de tip frontieră în limbaj literar, dar care desemnează în limbaj comun
marginea textilă, cu tiv). Pe post de vameş funcţionează o bătrână nornă,
dispecer de destin din mitologia nordică, care nu mai scoate din fântâna ei apa
şi argila cu care îngrijeşte copacul cosmic, ci nume pentru tot ce
creativitatea scriitorilor aduce pe lume. (Partea asta e pierdută în traducerea
mea, unde norna a fost strămutată în folclorul local şi deposedată de fântână).
Abia odată numele găsit, fantezia se poate materializa, primeşte drept de
cetate, iar teritoriul vieţii este extins cu o trăire nouă. în original,
minunea adusă de departe poate în sfârşit înflori şi străluci în tot ţinutul.
(în traducere, Mark ca provincie de graniţă devine „vatră” care
păstrează de bine, de rău conotaţiile de ţinut de baştină.)
în a doua parte a poemului, după o nouă explorare reuşită a
lumii suprasensibile, poetul se întoarce cu o altă comoară, pentru care însă,
de data asta, norna nu mai găseşte un nume. Insuccesul căutărilor face ca prada
să se volatilizeze. Transplantul de la un tărâm la altul a eşuat. Urmează
concluzia: „aşa am învăţat, trist, renunţarea: că nici un lucru nu există acolo
unde lipseşte cuvântul.” (în traducerea literară am aproximat însă renunţarea
asta prin „resemnare”, tocmai pentru că poemul este dedicat valorii fiinţiale a
semnului lingvistic.)
Cele două episoade vorbesc deci despre convertibilitatea
experienţei în artă şi despre paradoxul că fiecare dintre ele este mai mare
decât cealaltă. Dar la fel de interesantă este ambiguitatea renunţării de la
final. La ce renunţi, de fapt? La artă, exasperat că scrisul nu reuşeşte să
prindă şi să numească abisalitatea trăirilor noastre? Sau la experienţele
înseşi, pentru că, dacă nu pot fi puse în scris, nu au cum să devină, cu
adevărat, viaţă?
Dacă nu cumva, de fapt, nu e vorba de nicio ambiguitate: a
doua comoară adusă din explorările fenomenologice nu este doar un nou distilat
de experienţă, ci limba însăşi, pentru care nu poate exista un cuvânt, adică
limba în absenţa lucrurilor pe care le numeşte. Dar speculaţiile acestea devin
prea complicate pentru prezentul traducător. (Heidegger, pentru care nu există
gîndire în absenţa limbii, şi care a recurs adesea la Stefan George, ca şi la
Hölderlin de altfel, ca să-şi producă şi ilustreze ideile, a discutat în mai
multe prelegeri poemul Das Wort în 1957-’59. Pentru el, spun comentatorii
lui care îl înţeleg, renunţarea finală a poetului ţine de seninătate şi de
prefigurarea unui nou tip de gândire modernă.)
Ambiguităţi estetice/ politice plutesc, oarecum ca mai
târziu în cazul lui Ernst Jünger, asupra carierei publice a lui Stefan George.
Aici îmi place să reţin însă doar că principalul autor al atentatului asupra
lui Hitler din iulie 1944, Claus von Stauffenberg, fusese format moral şi
intelectual în cercul lui George şi în ideologia sa aristocratică, geheimes
Deutschland. Şi că deci neoclasicismul simbolist estetizant al acelor
poezii nu a subîntins şi o „renunţare” civică.